Toate pozele, poeziile si picturile sunt proprietatea STANCIU FLAVIA, asa ca nu ai de ce sa-mi copiezi sau sa-mi stergi aiurelile...
Campanie anti-furt
Incalcarea dreptului de autor se pedepseste conform legii nr. 8/1996.

vineri, 27 august 2010

Poem cu statut liric






#o haită de lupi îmi umblă prin suflete

am îndrăznit, m-am uitat la mine
mi-am redescoperit cele şapte suflete în agonie
erau într-o încercare de moarte
aşa cum sunt mai toate bucăţile de carne care vor să aibă mâini şi picioare.
mi-am revăzut toate literele, purtând încă
semnul degetelor în ele
şi urmele de pantof cu care le-am zdrobit
când nu voiau a-mi da ascultare,
mi-am găsit cugetul pierdut
şi amforele pline cu spaţii demne de lirism
mi-am revăzut credinţa, iubirea,
amanţii uitaţi, picioarele de lemn din care fabricam inimi.

#grozavă nebunie zăcea în mijlocul acestui trup
ca o ultimă strigare a artei
ca o ultimă strigare a artei.


am îndrăznit, m-am uitat în mine
atingându-mi pentru ultima oară raţiunea
era dogmatică, înclinată spre pragmatism
spre uşile care se închid mereu...
stătea cu spatele la mine
scuipând printre ideologii...

mi-am revăzut tinereţea, umerii zdrobiţi
scrierea sfârşită...

#am murit...dar am murit urcând.

duminică, 22 august 2010

Ne vom obişnui unul cu celălalt până când dragostea va deveni reîncarnare





      Se reciclează iubirile, în împreunarea asta putredă de inimi
 dezlănţuite
oamenilor ciclici le lipseşte aerul
noi ducem lipsă de barbaritate castă, de dragoste încă nedeschisă,
virgină.

amanţii au coarde sensibile
disponibile sufletelor nedescifrate
noi rămânem cu moartea.

rămânem cu moartea
cu aerul ăsta mizer de oraş
cu claustarea nuanţelor noastre empirice
trăim cosmogonia deziluziilor ataşate de fiecare braţ drept
de fiecare coastă ruptă şi lipsită de bărbăţie.

rămânem unul cu celălalt
până când plictiseala va face din noi obiecte de artă
până când umerii noştri atât de obişnuiţi unul cu altul
se vor uni macabru, diavolesc
într-o singură încordare
într-un singur mănunchi de suflete cu două măşti şi jumătate
până când palmele vor forma un căuş ostenit de acelaşi scris ofensat,
până când ne vom turna în ureche consolările interioare, schimnice

şi ne vom obişnui unul cu altul
în existenţa asta care-şi târâie paşii tot mai aproape de moarte


    Ne vom obişnui unul cu celălalt până când dragostea va deveni
    reîncarnare.


joi, 19 august 2010

Îmi mor poeziile...









Am depăşit substanţa
m-am încadrat perfect în istoria neamurilor rescrise
pe genunchii mei se scria nemurirea
iar palmele-mi erau trecere între filozofie şi grabă.

îmi văd literele aşezate într-o altă plămădeală...

morţii nu ştiu a scrie
greşeşti
căci morţii îşi scriu nemurirea mai bine decât
artiştii consacraţi ai durerii.

îmi văd abnegaţiile, dramele, odihnindu-şi căpătâiul
pe alte coaste care strigă cu aplomb înspre lume...

îmi freamătă carnea, sufletul se întoarce adamic la începuturi
muşcând-şi buzele în dorinţa de a face alte rime,
altă cerneală înscrisă sub nume de femeie.

Îmi fug strofele printre gene,
sărutându-mi durerea scăpată-ntre culmile mâinii...

poeţii-şi ucid propria moarte
greşeşti
căci scriu testamente
de fiecare dată când poezia lor
cunoaşte altă împreunare,
alte urme de suflet pe care să-şi jure iubire,

poeţii cunosc moartea...
de fiecare dată când vorbele le sunt luate din braţe.

marți, 17 august 2010

Eram telurici






[ Bărbaţii trec prin sufletul femeilor
încălţaţi, cu ghetele pline de noroi
scuzându-se apoetic apoi
de murdărie, de deranj. ]


***
în ziua în care mi te-ai făcut cunoscut
eram umbrită de curbe premergătoare
aveam coastele înnădite dezirabil
şi desenam ambiguu pe tivul rochiei
tot ceea ce avea să se întâmple.
În ziua în care te-am cunoscut
încarceram cuvinte aidoma
nebunilor care-şi scriu memoriile pe şerveţele
şi se gândesc în fiecare seară
la un catharsis cât mai cuprinzător şi edenic.

se scurgea din mine poezia,
căci dragostea te face să pierzi bucăţi din neajunsurile tale

devenisem telurici
lăsam urme volatile de călcâie peste toate paginile
împreunându-ne genele pentru o reflectare cât mai ingenioasă
a unuia în celălalt...

nu eram niciodată
căci
umbrele oamenilor nu se preling decât dacă
sunt conştiente de întuneric.

Nu eram
....
niciodată.

sâmbătă, 14 august 2010

Mărturisire






cuvintele periclitează limba
întotdeauna au făcut-o...

#Poeţii decăderii desfrunzesc copacii
zboară libelule prin sufletul lor                                                                               
ca printr-o grădină bine aerisită...

poemul ăsta este scris cu greutate
se aseamănă cu o plagă
cu o controversă embrionară
care în pântece îşi compune o alchimie personală
o compoziţie de caractere simbiotice, asemenea omului
poemul ăsta e ca un martir
dus la cruce
ca o alternanţă de paranteze pătrate
care au convingerea că pot naşte cercuri,
e un poem întors,
pe deplin întors...
care se-njoseşte, tăiat cu coasa
în adevăruri şi rebuturi
în parte femeiască si parte bărbătească.

In fine, e un poem nedemn de milă
care conţine cantităţi majore din
sufletele autorului...

joi, 12 august 2010

Cântecul Evei...






Nu te-am inventat corect
căci buzele tale au o linie desfrânată
capul ţi-e prea mic pentru logică

migrezi, eşti ascetic
şi faci toate astea dinadins
ca să-ţi demonstrezi că nu ai nevoie de sâni
de plete blonde, de gurile strict şi infantil feminine,
că nu ai nevoie de mine...

migrezi, eşti ascetic

şi faci asta în fiecare seară
între orele de vârf ale existenţei remuşcării,
izbindu-te cu capul de tâmpla cerului
în speranţa unei izbăviri divine
unei ploi care să măture, să scuture
apocaliptic
grav apocaliptic...
te văd cum muşti din toate merele pe care le-ntâlneşti
vrei să simţi ce-nseamnă ispita
ce-nseamnă alungarea din femeie.

restabileşti contactul vizual cu mâinile tale
buzele-ţi sunt sparte, ochii departe de casă,
memorezi insolenţa amintirilor tale
care apar întotdeauna ca nişte femei de moravuri uşoare
cu ispite în buzunar.
Alungi din trupul tău toate intervalele
în care nu m-ai cunoscut, în care demenţa ta
depăşea inutilitatea vorbelor
în care trăiai postludiile altor drame
în care erai ca un artist care-şi reprimă arta
cu o degajare mercantilă...


nu te-am inventat corect,
nu ai puncte de suspensie
aşa cum trebuie să aibă toţi iubiţii...

luni, 9 august 2010

Între 3 şi patru







m-am intoxicat cu nihilism

în sensul pozitiv al înţelesului filozofic
bate sfertul lui trei
sărutând iudaic limba de ceas
ca într-un miez de noapte omniprezent
***
toate femeile din fresce sunt tipuri de Eve
mă-ntreb,
dacă un liber-cugetător ar dăinui veşnic
între braţele femeii,
ce adevăr absolut ar mai putea să rostească
filozofia e un colos
cu coaste scoase din context
refolosite iar şi iar
cu colţurile gurii murdare de cerneală
împânzite paralel cu inima ei
judecând raţional între cupe cu vin
metaforizându-şi semenii
cu acurateţea oamenilor transcedentali.

prostia în schimb e un pigmeu
***
gata! se-apropie patru
năvalnic, spasmodic
cu graba cifrelor care ştiu că urmează trinităţii
e o anomalie
şi totodată parte din tine să spui
că rămâi să cerşeşti depănarea amintirii
trebuie să rup liniştea asta de mijloc
să-i ordon să-şi cumpere gură
nimic nu e nostim
când creşti...

poate doar cele o mie de suflete care cer un acont
***

adam nu va cunoaşte niciodată cum e să fii copil.

duminică, 8 august 2010

Trebuie să plouă






A plouat în ziua în care ai plecat
nici mai mult nici mai puţin
trei picături pe minut
cu graţia apelor ce-şi fac drum în piatră...

***

sunt semne că se schimbă vremea
ploile vor înceta,
planurile lumii trebuie să fie zădărnicite
treptat

altfel te vei întoarce...

m-am aşezat pe-o risipă
adevărul e, prietenul meu,
că inimile mele nu te mai ştiu
palmă peste palmă,
acum când bate de noapte
între umeri ţi se-adăposteau odinioară paşii
şi şopteau: palmă peste palmă
cuget peste cuget

***

Ce scurgere impetuoasă de adaos
trebuie să plouă

altfel te vei întoarce...

joi, 5 august 2010

Treapta a doua-uitarea






Ne-om reîntâlni, dacă ai vrea
dacă dezmierdare ţi-e suflul
dacă atunci când calci peste ape
tu ţi-aminteşti de mine...
ne-om reîntâlni cândva
mai bătrâni, mai nostalgici, mai storşi de cuvinte
cu inimi aţâţate de vreme, cu mâini încărunţite de brazde
cu cerneală violet la capul patului
ca doi amanţi întârziaţi, ca doi copii cu dulciuri la sân...

vor striga după noi amintirile vremii
mamele învechite chemându-ne-acas
ne-om reîntâlni cândva, odată
cu mii de urgii în spinare
şi riduri nutrite de ploaie
cu colţurile gurii încă deschise a visare
cu tinereţea ca-n basme păstrată.
Ne-om reîntâlni, şi nu vom cunoaşte
ce suntem, ce-am fost
ce este, ce vine
şi nu vom cunoaşte nicicând, niciodată
ce suntem, ce-am fost
ce este, ce vine...

marți, 3 august 2010

luni, 2 august 2010

Treapta întâi- fuga



Spuneţi-i nostalgiei
strigaţi-le inimilor dialectice,
dramaturgilor rataţi,
oamenilor care îşi beau poemele,
că voi...
că voi încă vă iubiţi.

Ard tâmplele inferului
însă oamenii încă se iubesc
ce gol aşterne tăcerea în oase nătânge
ce gol...
strigaţi nebuniei să vă lase buzele în pace.

v-ajunge târziul din urmă
ştergându-se pe preşul dragostei voastre
cu flux de zdrobire-ntre palme
cu anomalii fluşturatice
parcă dezlipite din opere ecvestre
ce gol...
ce aşternut cald de promisiuni ispitite
nu daţi frâu liber conştiinţei
în dragoste să nu gândiţi
să fiţi nebuni,
uşori.

ce gol...
ce gol între dragostea asta mare şi vâltoarea banală
a mediocrităţii,
a adjectivelor spasmodice ce descriu obişnuinţa
ce gol zace-ntre inimi şi moarte.

Să ardă tâmplele infernului
iar voi să vă iubiţi,
să vă iubiţi până-n măduva oaselor
dinamic,
plin...

luni, 26 iulie 2010

Vom păstra o linişte, o amintire şi-un somn






Vom păstra o linişte, o amintire şi-un somn
neantul e mai raţional decât inima mea
acum când iubirea mă răscumpără
când îngerii-mi sunt aşezaţi în plutoane
renegând existenţa ta pe pământ.

vom păstra o linişte, o amintire şi-un somn
la al miilea ceas din noapte
când trebuie încă să adâncim mistere
acum, în faţa ultimului sărut al epocilor noastre.

Povesteşte, povesteşte-mi iar cum era înainte de lume
când  braţele noastre se căutau metaforic
atingându-se crepuscular
într-o împreunare de imensă, neajutată iubire
scăldându-ne inimile în cupe tulburătoare de vin şi amor
povesteşte-mi, pentru ultima oară, cum era dragostea ta pentru mine
cum ne era viaţa, destinul
în faţa uimitoarelor dezvăluiri ale iubirii.
Spune-mi, spune-mi cu patimă
că nu-mi vei uita mâinile, chipul, numele
spune-mi că vom păstra întotdeauna
o linişte, o amintire şi-un somn.

sâmbătă, 24 iulie 2010

Am vândut poezie





Am mers prea departe
prea departe cu toată nebunia asta de cuvinte
înşirate, sugrumate, lipsite de mine...
am mers prea departe cu dragostea mea pentru tine
am făcut un demers intelectual înspre sărăcie
înspre mizerie,
crudă mizerie.

Uită-te la noi...
în această inexistenţă înşirată metodic
de muze,
de zei,
de dragoste care nu există...

pacea-mi bate a nelinişte, a moarte
crudă moarte
am mers prea departe cu portativele inadecvării mele
ca o vânzătoare amatoare de poezie.

O vânzătoare amatoare de poezie...

miercuri, 21 iulie 2010

Primelor mele iubiri le-aş spune că am fost nătângă...




  

Sentimental vorbind,
dragostea trebuie simţită întotdeauna
într-un ritm febril de Allegro appassionato,
prietenia într-o virtuoasă înfrânare de Allegretto grazioso ,
iar ura într-o calmă resemnare de Adagio.

Dacă nu m-aş fi născut femeie,
moartea ar fi avut pentru tine
un dublu înţeles,
legat între paranteze.
Iubirea ta pentru trupuri
s-ar fi rezumat atunci
la desfrâul picturilor murale.
Dacă nu m-aş fi născut femeie
nudurile pictate seara târziu
s-ar fi transformat în cenuşa sufletelor
transfigurate de dragoste carnală.

...dacă nu m-aş fi născut într-un minuţios si detaliat ritm de Largo
tu n-ai fi cunoscut muzica...

joi, 15 iulie 2010

Nu mi-e teamă...





Nu mi-e teamă de iubire,
mi-e teamă de ce ai putea deveni tu iubindu-mă pe mine.
Nu mi-e teamă de buzele răsfrânte ca două deschideri de lume
în care oamenii mici stau alegoric pe marginea crăpăturilor inferioare
cu minţi psihotronice
dornice de o împreunare grăbită...
mi-e teamă doar de disoluţia inimilor mele,
de degradarea subtilă la care mă vei supune analitic
ca să vezi dacă sunt asemenea ţie...

nu mi-e teamă de moarte
mi-e teamă de ce e înainte de ea
mi-e teamă de inadecvarea mea în faţa dragostei tale
de toţi oamenii aceia obtuzi, de epavele sentimentale pe care le lasă în urmă.

mi-e frică,
mi-e atât de frică de ce aş putea deveni eu dacă tu ai înceta
să reprezinţi pentru mine o ideologie ipotetică a idealismului. 

miercuri, 14 iulie 2010

Mai daţi timp...



Lăsaţi timp,
lăsaţi timp poeţilor să scrie
să disece nemurirea şi haosul
lăsaţi-i să se încarcereze în cuvinte
să-şi încerce îngerii
aruncându-le amendamente.
Lăsaţi timp minţilor luminate
să fure substanţa canoanelor
să iubească până la dezertaţie
inima versurilor
ca nişte romantici sabotaţi,
aruncaţi în culisele dezamăgirilor.

Mai daţi timp artei să se dezvelească
să-şi facă testamentul
să cunoască eternitatea...
Mai daţi timp vidului
să dezvolte plenitudine...



luni, 12 iulie 2010

Epistolă


Se povestesc atâtea despre noi, iubite
că am fi căzut,
că am fi abdicat în faţa evoluţiei ascetice a dragostei
că ne-am fi scurs cândva, cumva,
unul în inima celuilalt
transformându-ne în nişte amatori de idolatrie.


Îţi scriu acum,
îţi scriu pentru că tu ai pus disperarea în inima mea ,
într-un apogeu sentimental
în care solilochează dezinvolt rasele apostaziate,
renegate
circumscrise,
ale iubirii...


într-un haos de contraste, într-o stupidă emoţie
a polilor care-şi blesteamă pieile repugnate,
într-o platonică despărţire şi afiliere de abnegaţii
într-o dezlănţuită ură în faţa celor ce se iubesc cu adevărat
m-ai aruncat
m-ai aruncat...


îţi scriu acum,
ca să ştii că femeia care te-a iubit nu-i poezie
nu-i harpă cu citate
pe care să-ţi cânţi nemurirea invocând muze
storcând înainte de decesul luminii
câte un dram de iubire.


Îţi scriu acum
îţi scriu cu aceeaşi dragoste necalculată
care obişnuia să mânuiască tragediile veşniciei
şi să scrie pe buzele ei:
„ când ai să te pui în ordine, omule?”

marți, 6 iulie 2010

Agape





Mă gândesc că trebuie să încep să aspir la o cunoaştere exhaustivă a lucrurilor care iau proporţii în jurul meu. Am totuşi certitudinea, in intimo meo, că nu voi găsi niciodată ceea ce caut. Stă în natura adevărurilor generale să menajeze omul pe care îl chinuie, îndeajuns de mult încât să nu se dezbrace în faţa lui, nu prea puţin de teamă să nu-i sfredelească naivitatea curiozităţii.

luni, 5 iulie 2010

Eu nu am istorie. M-am născut înaintea ei






Ştiam că pictorul cel mai bun e cel care poate să scoată din fiecare culoare a lui câte un tablou, căci ce e pictura dacă nu arta dramatică de a ţine un jurnal?
Mă întreb însă dacă pentru cineva pictura înseamnă nebunie. Căci pentru mine e cea înaltă formă de iubire dezorganizată, impudică, uneori opacă, ce te determină constant să mori şi să te naşti...

duminică, 4 iulie 2010

Eu văd mai bine cu mâinile



Spatele meu e făcut anapoda , din desfrânare şi morală. Tind spre ceea ce unii numesc pervertire umană necondiţionată a individualităţii sufleteşti. Pe scurt sunt demon.

joi, 1 iulie 2010

Permetuum mobile





Promite-mi că lumile din care facem parte
nu se vor împreuna grăbit
într-o străfulgerare de graţii,
ci se vor suprapune dramatic,
între acte,
lăsându-ne pe noi dezveliţi
culţi,
ca două litografii...
promite-mi că nu ne vom ajunge niciodată,
ci vom trăi până vom deveni oameni cu o mie de riduri
şi cu inimile mai lăsate
botezându-ne în fiecare an iubirile...

miercuri, 30 iunie 2010

Balada pentru uitare...




Despre sentimentele mele frugale nu ţi-am vorbit niciodată
aşa cum ochii bătrânilor povestesc despre încarnarea fanteziei…
nu ţi-am păstrat un loc lângă paralelismul umerilor mei
aşa cum se cuvine aprioric mai înainte de orice vărsare de dragoste.
Înainte de fiecare decapitare a nopţii
uitam să-ţi aduc aminte că în faţa ta stă o amantă cu o mie de suflete crude
şi aceeaşi şoaptă caldă răsfrântă pe buze:
“Oamenii care respiră atunci când se iubesc
Sunt carnali, animalici...”

Despre lumile uitate între tâmplele mele
am uitat să-ţi vorbesc
ca unui nefericit de soartă căruia uiţi
să-i aşterni în palme, buzele...
am uitat să te refac axiomă
pentru descifrarea marilor dileme care se aşază în părul meu
în fiecare seară,
am uitat să te desfiinţez
şi să te strâng ghemotoc într-un cerc ca un punct
care să-mi aducă aminte
că lucrurile mici înghesuie în sine au cea mai febrilă dragoste.

Pentru toate lucrurile pe care am uitat să le vertebrez în cuvinte
aş vrea să îmi afirm credinţa într-o singura idee:
“ Cred că nebunia este un departament al inimii.”

duminică, 27 iunie 2010

Regăsire



Într-o zi vom cădea răzbiţi pe pământ,
cerul va înceta a ne mai fi casă
vei purta în păr, la fel ca în zilele de altă dată
aceeaşi inocenţă plăpândă
iar eu ma voi scula din moarte
cu părul plin de sare
şi cu buzele pline de paleative ale despărţirii noastre brute.

În piept îţi vor înflori trandafirii
iar noi ne vom vedea tineri.
Ne vom întâlni pe aceleaşi margini de cuvinte
cu braţele deznădăjduite,
dezbrăcate de atingerea de odinioară.
Vei ascunde-ntre degete limitele pământene
iar eu îţi voi şopti ca întotdeauna:
„N-ai inimă...e doar o piatră care oscilează.”

marți, 15 iunie 2010

Nu scrie





Fă orice, numai nu scrie
nu în seara aceasta, nu
îmi datorezi blândeţe, îmi datorezi un pluton întreg
cu sărutări ce se pregătesc de război,
cu sărutări ce făgăduiesc indulgenţe.
Nu te-ncrede în ochi, nu
contactul dintre trupurile noastre se realizează tacit,
cu o intonaţie alfabetică
numai dacă vei întârzia puţin
slovele hibernale...
Mii şi mii,
cad mii şi mii, iubite
fără regrete în faţa iubirii noastre,
mi-i teamă,
te-am explicat de atâtea ori
mi-i teamă să nu devii axiomă
să nu cumva să ai părul plin cu dogme
şi de la mijloc în jos să fii doar poezie...

fă orice în seara asta, iubite
numai nu scrie
nu
oamenii senini au o minge de foc în loc de inimă
parantezele tale sufleteşti întrepătrund cuvinte
se întârzie mai mult ca de obicei
se uită cerul la noi
mă strigi

nu sunt mărunte născociri
toate sunt drame
toate sunt odisee
în seara asta se descompun simţuri până la inerţie
devin un crochiu
iar tu eşti mai cald decât galbenul.

Îmi aşezi pe umeri terminaţiile tale nervoase
înciudate pe viaţă
mă dezveleşti ca pe o pictură
şi le astâmperi pe rând
lângă curbura abisurilor sentimentale vei pune ocrul indiferenţelor imature
iar la sfârşit te vei semna pe spate
ca pictorii ce-şi toarnă-n suflete acuarele
de teama uitării.

Să faci orice în seara asta iubite
numai nu scrie
nu, nu

vineri, 11 iunie 2010

Nu sunt




Nu sunt poet,
mâinile mele nu au strâns încă celule de îngeri
nu ştiu să fac diferenţa între suflete şi semizei.
Imi pare rău,
dar literele mele nu au făcut niciodată
schimb de amprente,
nu mi-au fost nicicând
niciodată
amante cu inimi despuiate în faţa artei.
Nu ştiu a scrie,
îmi pare rău, dar nu am fost nicicând
nicicum,
poet...

Nu sunt pictor,
nu am spatele făcut din pânze,
culorile sentimentale ale neajunsurilor mele
se preling în fiecare noapte printre colţurile de ochi închişi,
printre coaste, prin tine
fără să poată fi oprite
întârziate...
îmi pare rău
dar e atât de bizar să mă numesc pictor
când n-am suflet
n-am viaţă,
n-am dragoste…

Nu sunt muzician,
mă încâlcesc, nătâng, în sunet
ca un îndrăgostit cu iubirile dereticate
mă ghicesc adeseori
suindu-mi dramele în poduri murdare,
cântându-le odisee
murmurându-le la ureche şoapte
metamorfozându-le.
Dar, totuşi
îmi pare atât de rău
căci nu ştiu a fi muzician…

nu ştiu, nu
nu ştiu totuşi a fi artist…

joi, 3 iunie 2010

Înainte





Aş vrea ca înainte să devin
o filozofică amărăciune,
să-mi pun în ordine iubirile din suflet
aş vrea ca timpul să se verse peste mine
ca o uitare
ca o iubire cu trupul prins între acte,
între calmele dezamăgiri ale negrilor
înainte de moarte.
Africa lor e loc mut pentru drame,
femeie arsă de soare
cu pulpele pline de noroi
gâfâind înţelept în faţa
deşerturilor sentimentale.
Aş vrea ca înainte de moarte
să văd copiii umbriţi de soartă
cu zâmbetele răsfrânte şi uscate.
Aş vrea să înţeleg cum ţin ei lumea
în palme murdare,
răsucind-o în joacă
între anii ultimi ai clipelor lor...

Aş vrea ca înainte
ca vertebrele să mi se transforme-n clepsidre
să-mi întreb inima ce dureri are
să-mi întreb sufletul
dacă nu cumva ar vrea să mi se aşeze
în ochi
ca să pot privi lumea cu dragoste...

Aş vrea ca înainte de moarte
să trăiesc o veşnicie...

luni, 31 mai 2010

DEDICAŢIE LITERARĂ





Epoca noastră,
situându-se, sub un mit al Ştiinţei
îi obligă pe literaţi la somn.
E noaptea în care copiii
visează la iubire
ca nişte disperaţi de nelinişti.
Au buzele roase de atâtea
şi-atîtea
cuvinte, care ies fluid, molcom
ca lacrimile sărate
opintindu-se uneori,
aproape mereu
între gene groase, negre, murdare.
Se sufocă uşor, fără abnegaţii
înecaţi cu sudoarea propriilor amintiri.
Se spune că arta se dezvoltă
doar în afara parantezelor axiomatice
şi foarte departe de limitele infinitului
ca o melopee,
ca un tablou de-al lui Dali
cu proptea, cu absoluturi.
Nu m-am gândit niciodată la artă,
la actul creaţiei în sine,
ca la o aspiraţie către invizibil,
o transgregare a prezentului motric,
independentă oarecum de noi.
Aş asocia involuntar arta cu o icoană
veche, cu vopseaua sărită
cu lemnul încrustat încă dur
murdară pe alocuri de ruj, udă, plesnită...

dar purtând încă acea apăsare a lui Dumnezeu.

luni, 24 mai 2010

Avem destule motive



Avem destule motive
să ne-ntoarcem cetăţile împotriva iubirii
ca nişte soldaţi cu sufletul plecat în delegaţie.
Avem toate motivele ca inimile noastre
să fie trecute în registrul de naşteri
ca pietoni romantici,
ca obiecte de artă care potenţează mistere.
Avem toate motivele să scuzăm realitatea
pentru toată lipsa ei de infantilitate,
pentru mineralizarea viselor noastre.

Avem destule motive
să uităm, să iubim,
să ne cerem iertare în faţa vieţii
în faţa artei,
pentru toate versurile bătute
de malarie, de durere
pentru toate cuvintele fără noimă,
pentru prostie,
pentru tristeţi nefondate.

Avem toate motivele
să ne răzvrătim în faţa sinelui
în faţa cruntei deznădejdi a dragostei
fără maniere,
fără scuze,
fără regret.

miercuri, 19 mai 2010

Încă te-aştept...




Încă te-aştept la marginea mărilor cristalizate
cu simţurile acordate
cu tâmplele legate de lacrimi
cu părul răsucit de sare...
tu, Artisit, profund şi tainic te gândeşti din nou la
moarte...
aş vrea să ne prefacem că viaţa e o infinită penetrare de inimi
o veşnică întrupare în nuduri simetrice
înlănţuite-n suspine,
uitate de lume.
Încă te-aştept cu presimţiri edenice şi valuri febrile
când marea din mine zbiară periodic
şi-ascultă vuiet de lacrimi...
fără cuget te înalţai mai presus de inimi
uitându-ţi ibovnica, soarta
cu braţele scrise, cu parul în lături
cu versuri în palme
„Nu-i loc în iubire, nu-i har pentru noi.”
spuneai enigmatic,
spuneai aprioric.

Încă te-aştept
cu inima-n pumni de silabe
cu dor în veşminte
cu buzele roase
iar dragostea mea e atât de uitată de vreme...
Tu, Poet, profund şi tainic, te gândeşti din nou la moarte?

vineri, 7 mai 2010

În noapte



Trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut…
meseria de nebun e cea mai frumoasă meserie.

În fiecare noapte oamenii impersonali se propagă
pe cer
cu rugăminţi vesperale, acide, cu palme-nroşite
murdare de muze
care vin, nu mai vin…

trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut
expresiile neliniştii mele urmează aceeaşi cale nebătută
aceeaşi ceartă cu Dumnezeu
cu cerul, cu puii de înger.
Doamne, până când mai cerni slove pe chipuri
în această umilinţă fără preget a oamenilor Tăi?
Te căzneşti uneori, gândind că sunt asemenea Ţie,
să-mi dai cu-ndurare domniţe divine
şi lege şi castă iubire.
Oare nu-mi e gândul în aceeaşi ardoare ca ziua apusă
când scriu, nu mai scriu
mă pierd în cuvinte stricate
şi singur, pieziş mi-i dorul de Tine ?
Şi, Doamne, cât de necuprins Ţi-i şi Ţie
dorul de lume…

Cu arme de foc ţintite spre nordul decăderii umane
mă-ndrept aprioric
cu cărţi de cuvinte, cu mâini mai murdare
dovedindu-Ţi că scrierile mele nu Te neagă,
nu Te crucifică, nu Te uită.
Si uneori, pe alocuri, se simte noroiul fiinţei
întorcându-mă adamic la-nceputuri.
Se răscoleşte atunci sufletul meu într-o încercare de moarte
aşa cum degetul Tău răsfiră edenic valurile mării,
mi-apare în faţă un şir cunoscut de imprecaţii şi căderi
ale poetului din mine
când în fiecare seară blestemam cu ciudă
lipsa mea de cuvinte, de versuri şi rime…

mă simt uneori mai josnic, mai infam
când murmurul meu cu privire la Tine
se-nneacă-n limitele suflării umane.
Cum aş putea, Doamne, să mă întorc
cumva de la mijloc în sus
în aşa fel încât palmele mele să-Ţi atingă întotdeauna
cerul.
Ar fi vorba atunci de o imprimare a scrierii mele
pe stele, pe lună, pe lumea albastră.
Aş cunoaşte atunci cu precădere
că sunt asemena Ţie
iar fiecare cădere, izbire
fiecare rupere de cuvinte divine
ar dispărea fără urmă, lăsându-mă înger.

Dar, vezi Tu, asemănarea asta dintre mine şi lume
atât de pregnant îmi apare în rimă
încât în nopţile vertebrate-n lumină
Te caut în toată dezordinea de litere
de vorbe, de limbă,
sub lume, sub mine,
răscolindu-mi încet şi atent sufletul
şi viaţa şi posibila moarte prin ardere
şi planşa mea întreagă de poezie…

Şi strig, de fiecare dată mai tare,
Unde eşti, Doamne, în nemărginita ta asemănare cu mine,
unde Ţi-i muza promisă şi palma cu rime?

Şi-n fiecare seară mi se izbeşte-ntrebarea de ziduri
de dezolanta mea sihăstrie
şi strig, nu mai strig
Te caut în mine.

vineri, 30 aprilie 2010

Despre mine

Fotografia mea
Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec