Toate pozele, poeziile si picturile sunt proprietatea STANCIU FLAVIA, asa ca nu ai de ce sa-mi copiezi sau sa-mi stergi aiurelile...
Campanie anti-furt
Incalcarea dreptului de autor se pedepseste conform legii nr. 8/1996.

luni, 31 mai 2010

DEDICAŢIE LITERARĂ





Epoca noastră,
situându-se, sub un mit al Ştiinţei
îi obligă pe literaţi la somn.
E noaptea în care copiii
visează la iubire
ca nişte disperaţi de nelinişti.
Au buzele roase de atâtea
şi-atîtea
cuvinte, care ies fluid, molcom
ca lacrimile sărate
opintindu-se uneori,
aproape mereu
între gene groase, negre, murdare.
Se sufocă uşor, fără abnegaţii
înecaţi cu sudoarea propriilor amintiri.
Se spune că arta se dezvoltă
doar în afara parantezelor axiomatice
şi foarte departe de limitele infinitului
ca o melopee,
ca un tablou de-al lui Dali
cu proptea, cu absoluturi.
Nu m-am gândit niciodată la artă,
la actul creaţiei în sine,
ca la o aspiraţie către invizibil,
o transgregare a prezentului motric,
independentă oarecum de noi.
Aş asocia involuntar arta cu o icoană
veche, cu vopseaua sărită
cu lemnul încrustat încă dur
murdară pe alocuri de ruj, udă, plesnită...

dar purtând încă acea apăsare a lui Dumnezeu.

luni, 24 mai 2010

Avem destule motive



Avem destule motive
să ne-ntoarcem cetăţile împotriva iubirii
ca nişte soldaţi cu sufletul plecat în delegaţie.
Avem toate motivele ca inimile noastre
să fie trecute în registrul de naşteri
ca pietoni romantici,
ca obiecte de artă care potenţează mistere.
Avem toate motivele să scuzăm realitatea
pentru toată lipsa ei de infantilitate,
pentru mineralizarea viselor noastre.

Avem destule motive
să uităm, să iubim,
să ne cerem iertare în faţa vieţii
în faţa artei,
pentru toate versurile bătute
de malarie, de durere
pentru toate cuvintele fără noimă,
pentru prostie,
pentru tristeţi nefondate.

Avem toate motivele
să ne răzvrătim în faţa sinelui
în faţa cruntei deznădejdi a dragostei
fără maniere,
fără scuze,
fără regret.

miercuri, 19 mai 2010

Încă te-aştept...




Încă te-aştept la marginea mărilor cristalizate
cu simţurile acordate
cu tâmplele legate de lacrimi
cu părul răsucit de sare...
tu, Artisit, profund şi tainic te gândeşti din nou la
moarte...
aş vrea să ne prefacem că viaţa e o infinită penetrare de inimi
o veşnică întrupare în nuduri simetrice
înlănţuite-n suspine,
uitate de lume.
Încă te-aştept cu presimţiri edenice şi valuri febrile
când marea din mine zbiară periodic
şi-ascultă vuiet de lacrimi...
fără cuget te înalţai mai presus de inimi
uitându-ţi ibovnica, soarta
cu braţele scrise, cu parul în lături
cu versuri în palme
„Nu-i loc în iubire, nu-i har pentru noi.”
spuneai enigmatic,
spuneai aprioric.

Încă te-aştept
cu inima-n pumni de silabe
cu dor în veşminte
cu buzele roase
iar dragostea mea e atât de uitată de vreme...
Tu, Poet, profund şi tainic, te gândeşti din nou la moarte?

vineri, 7 mai 2010

În noapte



Trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut…
meseria de nebun e cea mai frumoasă meserie.

În fiecare noapte oamenii impersonali se propagă
pe cer
cu rugăminţi vesperale, acide, cu palme-nroşite
murdare de muze
care vin, nu mai vin…

trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut
expresiile neliniştii mele urmează aceeaşi cale nebătută
aceeaşi ceartă cu Dumnezeu
cu cerul, cu puii de înger.
Doamne, până când mai cerni slove pe chipuri
în această umilinţă fără preget a oamenilor Tăi?
Te căzneşti uneori, gândind că sunt asemenea Ţie,
să-mi dai cu-ndurare domniţe divine
şi lege şi castă iubire.
Oare nu-mi e gândul în aceeaşi ardoare ca ziua apusă
când scriu, nu mai scriu
mă pierd în cuvinte stricate
şi singur, pieziş mi-i dorul de Tine ?
Şi, Doamne, cât de necuprins Ţi-i şi Ţie
dorul de lume…

Cu arme de foc ţintite spre nordul decăderii umane
mă-ndrept aprioric
cu cărţi de cuvinte, cu mâini mai murdare
dovedindu-Ţi că scrierile mele nu Te neagă,
nu Te crucifică, nu Te uită.
Si uneori, pe alocuri, se simte noroiul fiinţei
întorcându-mă adamic la-nceputuri.
Se răscoleşte atunci sufletul meu într-o încercare de moarte
aşa cum degetul Tău răsfiră edenic valurile mării,
mi-apare în faţă un şir cunoscut de imprecaţii şi căderi
ale poetului din mine
când în fiecare seară blestemam cu ciudă
lipsa mea de cuvinte, de versuri şi rime…

mă simt uneori mai josnic, mai infam
când murmurul meu cu privire la Tine
se-nneacă-n limitele suflării umane.
Cum aş putea, Doamne, să mă întorc
cumva de la mijloc în sus
în aşa fel încât palmele mele să-Ţi atingă întotdeauna
cerul.
Ar fi vorba atunci de o imprimare a scrierii mele
pe stele, pe lună, pe lumea albastră.
Aş cunoaşte atunci cu precădere
că sunt asemena Ţie
iar fiecare cădere, izbire
fiecare rupere de cuvinte divine
ar dispărea fără urmă, lăsându-mă înger.

Dar, vezi Tu, asemănarea asta dintre mine şi lume
atât de pregnant îmi apare în rimă
încât în nopţile vertebrate-n lumină
Te caut în toată dezordinea de litere
de vorbe, de limbă,
sub lume, sub mine,
răscolindu-mi încet şi atent sufletul
şi viaţa şi posibila moarte prin ardere
şi planşa mea întreagă de poezie…

Şi strig, de fiecare dată mai tare,
Unde eşti, Doamne, în nemărginita ta asemănare cu mine,
unde Ţi-i muza promisă şi palma cu rime?

Şi-n fiecare seară mi se izbeşte-ntrebarea de ziduri
de dezolanta mea sihăstrie
şi strig, nu mai strig
Te caut în mine.

Despre mine

Fotografia mea
Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec