Chilipir

Dragostea nu ştie să danseze vals

dragostea are vicii

încetează să mai cauţi puritate în ea...

***

Înainte de toate ar trebui să mă analizezi

să te asiguri că nu sunt

măsluită

platonică

ar trebui să mă înveţi pe de rost

să ştii ordinea vocalelor în mine

cursul pe care mi-l ia spiritualitatea

neliniştea

ar trebui să aştepţi să-mi golesc buzunarele

de cicatrici acoperite cu anvelope...

să aştepţi să scap de lumină

de altfel

ultima descotorosire

de care am parte...

apoi te poţi înfrupta

poţi refolosi părţile care mie-mi sunt

de prisos

adaptându-le...

la anul te voi iubi la fel

presimt

că dragostea nu expiră

peste doi ani

aş putea să te iubesc şi mai mult.

sar peste acest „timp refolosit”

aş vrea doar să stai acolo

şi să vezi degradarea la care sunt supuse femeile

la mâna a doua...

mirosea a pâine caldă

atât rămâne o femeie goală şi un scaun

m-am înlăturat cu greutate

trebuia să vezi ce inimă grea am avut când am plecat.

[îmi număram degetele

ciudat, depăşiseră perfecţiunea lui şapte...]

Septembrie

Pasiunile sunt dame de companie.

au doar două atribute

ispita şi fuga…

dacă vrei să mă revezi

asigură-te, mai înainte de toate

că ţi-ai nivelat straturile inimii…

pentru tine iubirea e ca o mânuşă

o cauţ disperat numai când îţi este frig.

mă ocupă o potecă luminată

peste mine stau înşirate bănci, felinare,

frunze, peste care oamenii mici calcă nepăsător...

degetele mâinilor mele joacă un fel de dans al ploii

e ceva molcom, notoriu

ceva exasperant, puţin înclinat spre malpraxis.

Obişnuiam să ne topim pleoapele, să avem aceeaşi viziune a iubirii

obişnuiam să  turnăm tâmplă din tâmpla noastră

şi sânge din sângele nostru

peste capete, atunci când făceam declaraţii de dragoste.

Am devenit o frântură de lege în gura ta

care poate să fie scuipată incomod, cu blesteme şi repulsii

Mă enervează depărtarea asta de mine,

fără iote, fără viziuni premeditate...

sunt ca o potecă, peste care mugeşte vântul

inundată tot mai adesea de o nelinişte neostoită

de o corvoadă seculară

de sute şi sute de decenii şi ere glaciare;

numai tu nu te oboseşti să dai o fugă prin inima mea.

O să fie un septembrie damnat

sub însemnele unei Dura necessitas

sub însemnele unei axfisieri cu pilule de abstinenţă

sub însemnele unei femei la singular.

Connaissances

Dacă priveşti ochii unui om iţi vei da seama

de mărimea sufletului

dacă îi priveşti mâinile vei ştii câte iubiri a ţinut între degete…

***

oamenii fac cunoştinţă cu ei înşişi

mai întâi de toate

îşi spun

„îmi pare bine să mă cunosc”

împărtăşesc interese, pasiuni

care nu au cum să fie altfel decât comune

ca divizorii matematicii

apoi, peste câţiva ani se îndepărtează

de teamă să nu afle prea multe

respingându-se în circumstanţe funeste

de parcă raţiunile lor nu se împletiseră

dizolvându-se în pragul fiecărei seri cu insomnii

de parcă

nu vorbiseră despre acelaşi Dumnezeu cu palme ţintuite

despre aceeaşi fată sau băiat care i-au ţinut extatici

despre frumuseţile vieţii

despre peregrinării în căutarea celor ca ei

şi a celor care nu sunt ca ei...

de parcă nu se născuseră în aceeaşi toamnă

cu acceaşi apăsare a lăsării cerului în urmă

în urma lor şi în urma celor ce vor veni după

de parcă cei ce se vor naşte din ei nu îi vor numi

mamă sau tată

de parcă nu aveau acceaşi linie a buzei

aceeaşi curbură apăsată a umerilor...

se vor despărţi mai repede decât a durat naşterea lor

într-o zi în care plouă

pentru că se gândesc că ploaia şterge urmele strămoşeşti

rămânând imobili, dezabuzaţi

până în ziua în care îşi vor da seama că sunt acelaşi lucru

ca sinonimele care zbiară periodic după aliaţi

şi se vor cunoaşte iar

într-o încercare teribilă de asanare a celuilalt

întrebându-se coleric

dacă s-au mai vazut înainte...

îşi dăduseră seama în final

că  nu asemanarea apropie lucrurile, ci diferenţele care le unesc într-un mod
armonios.

Marţi

Mi-am făcut rezervare zilele trecute

în emisfera stângă a cugetelor tale,

te-am aşteptat până mi-au crăpat zorile

zbătându-se periodic între gene

ca un interludiu,

ca o întrerupere incomodă.

Îmi stă pe limbă dragostea asta a ta

care îşi pierde nasturii pe zi ce trece

nu ştiu dacă mă va crede cineva

când îi voi striga în faţă că dragostea

nu se poartă cu mânuşi

când îi voi striga

că dragostea e ca o chienne

cu jumătate de normă

care obişnuia să fie în tinereţea ei

castă,

feminină,

pudică,

uneori cu simţul umorului...

aş vrea să mă pot cere înapoi

ca să-mi interzic iubirea

mi-aş lua o slujbă cu normă întreagă

***

şi aş coase nasturi

Albastru, întotdeauna albastru

Mi-am dat seama că seara

sunt predispusă la alienare sentimentală

pruncii se nasc fără viziuni

la fel ca mine, noaptea târziu...

nu m-am cunoscut niciodată atât

de puţin ca acum

nu m-am cunoscut ieri, când mă aşteptam la colţ de stradă

în speranţa că am să mă recunosc

mi-am spus că am să fiu îmbrăcată în albastru

ca să fiu sigură că mă voi întâlni cu mine

nu m-am cunoscut nici azi

când scriam metafore şi le prindeam de sârmă cu punctuaţiile

pe care le-am găsit mototolite în căuşul zdrelit al genunchilor

nu m-am recunoscut, când grăbită să-mi prind neajunsurile din urmă,

am trecut pe lângă mine, fără ezitări, fără tresăriri ale genelor.

De o vreme încoace mi-am uitat şi numele

mi-am uitat şi numărul coastelor

si câte îi datorez lui A.,

am uitat dacă am putut vreodată să merg în coate

sau să mănânc un coş întreg cu cireşe

am uitat dacă m-am născut mâine, sau în vreo altă zi

neimportantă a săptămânii,

dacă am atâtea degete ca toată lumea,

sau dacă lumile mele au o mână stângă universală

pe care o folosesc în cazul în care căile lor drepte se dezlănţuie.

mi-ar plăcea ca înainte să adorm

să ştiu câte greşeli au abuzat de sufletele mele

şi câte işi vor mai cere drepturile de acum încolo

ca să le pot atârna deasupra capului ca pe nişte pietre de aducere aminte

îmbrăcate în albastru, întotdeauna albastru.

Geneză

Suntem graţiaţi,

alfabetizaţi în estetica raţiunii pure

am fost storşi pe pământ, amândoi de aceeaşi parte

casanţi, rupţi în călcâie

zdreliţi în coate, pe inimi, între frunţi...

au mugit anotimpurile, ca femeile prinse între naştere si oprelişti

au ras de pe faţa pământului ţărâna...au consumat-o pe oameni.

#s-au combinat generaţii pt a ieşi

o dată la o sută de ani un artist,

o podoabă a milei divine

o oglindă neşlefuită cu gulerul mereu răvăşit

cu buzele prinse-s proptele

cu gene...ce gene,

poetice, religioase

cu carne de jertfă-ntre oase

cu carne de tun, ca praful de puşcă

dezorganizat, pulbere, negru... #

suntem graţiaţi

avem dreptul la moarte, acum...