Londra e Londra...veche, nouă, plină de parfum şi cântece la chitară. Dar Praga...Praga e exact ceea ce Londra n-ar putea fi niciodată. Praga e din cap până în picioare o mare şi uriaşă clădire, cu arcade proeminente şi întortocheate, dură si sensibilă, frântă sub delicateţea cărămăzilor bronzate sub lună. Fugiţi în Praga!!!

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară...

Să spunem că Londra este exact ceea ce îi trebuie unui cosmogonic epigramatic baricadat între patru pereţi măzgăliţi sau între două foi siropoase, care pe lângă faptul că se străduieşte inutil să devină un antropofag al cuvintelor, rămâne mai mereu în urma minţilor eminente şi revoltător de sincere, încadrându-se mereu în al 8-lea compartiment al infernului lui Dante. Londra, în toată spledoarea cromatică sau grasicală de care dă dovadă în spaţiile sub-scrise mai jos, se dovedeşte a fi exact acea gaură neagră care îndeamnă la evadare. Fugiţi în Londra!!!

Caut tăcerea nopţii ca să plâng...