Toate pozele, poeziile si picturile sunt proprietatea STANCIU FLAVIA, asa ca nu ai de ce sa-mi copiezi sau sa-mi stergi aiurelile...
Campanie anti-furt
Incalcarea dreptului de autor se pedepseste conform legii nr. 8/1996.

duminică, 25 septembrie 2011

Cugetare




Oftaturile dumnezeieşti sunt răgazuri
pentru pocăinţă
dragostea însă nu-şi permite decât suspine
                            ***
am învăţat cum se nasc melodramele
ceva îmi spune că din dragoste
sau din prea multă fericire
ceva îmi spune că tragediile
au singurătăţi existenţiale înţelese numai
de femei care plâng toamna.

Ceva îmi spune că oftaturile dumnezeieşti
sunt lacrimi distilate...


miercuri, 21 septembrie 2011

Petite tristesse




Tristeţile sunt ca dragostea
vin când nu te astepţi şi tocmai când crezi că le ai sub control
răbufnesc...
***
n-am timp să mă înstrăinez de mine
trebuie să mă suport,
să învăţ să convieţuiesc cu declinările mele
parodic, la început
grandilocvent apoi
tristeţile m-ar da inapoi
m-ar trăda, mi-ar arunca în stradă sensibilităţile...

(mi-aş lua totuşi o săptămână, un an poate
şi mi-aş da frâu liber,
aş da undă verde nefericirii
aş aştepta-o ca pe o iarnă cu fulgi de sticlă,
ca pe o iarnă care mântuieşte
care spală păcatele sau fercirile

aş sta, plângând, în mijlocul ei
spunându-mi că am parte de un concediu pe cinste...)



joi, 15 septembrie 2011

Despre frumuseţea uitată a vieţii

   

                                            


     Spunea  tranşant şi uşor ironic G. B. Shaw într-o cugetare probabil fulgurantă: “Felul meu de a glumi este să spun adevărul. Aceasta este cea mai nostimă glumă din lume.” Găseşti surprinzător la Pleşu aceeaşi înclinaţie spre adevăruri primordiale, gândite îndelung înainte, dar niciodată aşezate canonic cu scopul de a produce revelaţii. Uimeşte, şi suprimă totodată indiferenţa, nonşalanţa, şi fermitatea cu care se impun şi se zdrobesc lehamitea, prostia sau uşurătatea conduitei. Snobismul secolului nu e atacat în mod pernicious pentru a arăta comparaţia, vădită de altfel, dintre inferior şi superior ci tocmai pentru că se speră, pentru că încă se speră la o pastişă a Edenului. Cartea lui Pleşu îmbină însă nu numai îndemnuri la viaţă ci şi cugetări despre ea. În fond, nu poţi schimba « nimicuri » dacă nu ai petrecut îndeajuns timp cu fiecare încât să le  cunoşti toate mofturile. Filozofia lui răzbate eroic printre nedumeriri sau fraze meditative, apăsând istoric pe probleme de naturi înalte, caste. Cartea îi debutează cu constatări şi îndemnuri, cu mediocrităţile cu care se îndeletniceşte, în mod voit sau nu, boierimea de azi şi cu metode de a combate eficient insuficienţa sentimentală şi raţiunea dezgolită. Cartea lui devine un manifest pentru independenţa intelectuală şi pentru (re)cunoaşterea lumii.
     Se remarcă însă sporadic idei cu care cititorul, fie el trecut prin experienţa cugetării fie prin cea a primelor întâlniri cu estetica filozofiei, nu poate fi de acord. Sublinia Pleşu în primele sale capitole că sensul vieţii e un unicat ce aparţine fiecărui individ în parte. Cu afirmaţia conform căreia fiecare persoană întrupează în sine un sens individual îmi permit să fiu de acord, însă tind să cred că nu putem rezuma viaţa la un singur ţel. Înainte însă de a parafraza neconcordanţa aş menţiona că ceea ce consider eu un sens al vieţii este lucrul care te face fericit şi pentru care ţi-ai da viaţa. Pornind de la simpla definiţie de mai sus aş concluziona că e posibil să nu existe neapărat un singur sens al vieţii. Aş vorbi mai degrabă despre sensurile vieţii care pot bineînţeles să alcătuiască un tot primordial. Mă gândesc ca omul va căuta întotdeauna lucruri care îl fac fericit şi pentru care, moral vorbind, ar merita să-şi dea viaţa, iar fericirea nu se poate limita la un singur atribut, definit sau nedefinit. De asemenea, mi se pare inutil şi totodată înclinat spre absurd să crezi ca poţi trăi fără să ştii De ce. Devine imperios să cunoşti sensul vieţii tale, nu să te retragi sub un răspuns plat şi pripit, ci să agonizezi într-o încercare disperată de a te găsi :
« Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decât de câştigat de pe urma întârzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decât sub geometria plată a unui răspuns pripit. Când răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii. »  Nu poţi, aşa cum sugerează Pleşu, să treci prin lume fără o conştienţă de tine, fără un calcul asupra infinitului spre care te îndrepţi. Cred că există sensuri ale vieţii care pot şi trebuie să fie descoperite pentru ca omul să poată trăi ca om.
  Titlul însă defulează târziu, într-o semnificaţie mai amplă, ascunsă în spatele căutării de sine sau de ceilalţi, căci adevărata frumuseţe a vieţii pare să stea la Pleşu nu în insistenţa de a redeveni oameni ci în insistenţa de a-l găsi pe Dumnezeu. Citându-l pe Gustave Thibon, Pleşu împărtăşeşte aceeaşi raţiune : « Două soiuri de fiinţe pe care nu le pot suporta : cei care nu-l caută pe Dumnezeu şi cei care-şi imaginează că l-au găsit ». Întreaga sa scriere apare astfel ca o căutare sisifică, neîncetată a omului care întotdeauna pledează pentru divinitate  şi pentru care lipsa acesteia în momentele de căpătâi sau de nimic ale ipochimenului care a uitat să apoteozeze devine nu numai nedumerire dar şi dezacord. În plan teologic nu există oameni care l-au găsit pe Dumnezeu ci oameni care încă mai caută, care încă mai tind spre frumuseţea uitată a vieţii. Se remarcă pregnant apropierea dintre Pleşu şi sacralitate, asemenea unui Arghezi febril care continuă să-şi scrie psalmii. Pentru el, moartea pe cruce cuprinde în sine o demnitate covârşitoare, « o perspectivă sumbră a morţii tragice, nemiloase », care poartă însemnele mântuirii, căci, da, Isus nu poate sta lângă Socrate sau Seneca. Religiozitatea atinge şi margini observaţionale, atrăgându-se astfel atenţia asupra caracterului de oaspete al patimii. Într-adevăr, noi suntem buni conducători de vicii şi ispite, însă ideea că răul se instalează în tine devenind un chip, o primejdie distinctă iar tu nu eşti de fapt rău în genere, îmi pare puţin periculoasă. A afirma că omul nu e rău ci e doar folosit în mod greşit nu e total eronat însă exclude parţial implicarea noastră. Simpla alegere de a deveni si apoi a rămâne un canal prost  apare ca o greşeală din partea omului. Să spunem că « bătălia e pierdută » dacă ne vedem răi, lasă loc scuzelor şi sustragerilor din faţa unor responsabilitaţi reale. De fapt, Dumnezeu poate fi găsit numai dacă parcurgem o creştere spirituală constantă, numai dacă refuzăm ispitele, viciile şi patimile care ne sunt furnizate neîncetat.
  Tocmai pentru că divinitatea apare în secolul nostru ca o inaniţie spirituală, Pleşu consideră just o încadrare a explicaţiilor ei sfera eseurilor care îi întregesc cartea. Scriind despre speranţă sau mânie, despre frică sau inflaţia politicului, Pleşu nu face altceva decât să aducă în faţa cititorului dileme primordiale a căror substanţă s-a rătăcit undeva între indiferenţă şi clişeu. Umorul care îi însoţeşte adevărurile sporeşte autenticitatea, căci în fond opera cea mai buna e cea care se bazează pe experienţa proprie. Pleşu culege astfel idei şi întâmplări care au rezonat în propria-i conştiinţă, servindu-le drept căpătâi pentru o generaţie care refuză simplitatea umilă a vieţii, care vede in dragoste o dilemă, dependentă de clarobscur, care cere o listă cu « cele 100 de cărţi », pentru a se culturaliza.
  « Dacă acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos. »

   
 

duminică, 11 septembrie 2011

Să uităm că dragostea ne-a fost mamă







Când pleci ai un fel ciudat de a spune
la revedere
ca şi cum ai pălmui speranţele feminine
violându-le nesaţul de a te avea din nou...

regret totuşi că nu am avut neruşinarea sfântă
de a te privi în ochi şi a-ţi spune că
-dacă mi-ai cere-
m-aş culca în tine
şi tâmplele-ţi mi-ar fi cuget
şi buzele-ţi pleoape peste firile mele
-dacă mi-ai cere-
aş putea putea înjura dragostea aşa cum fac bărbaţii
mi-aş repudia manierele şi bunul simţ
şi m-aş angaja cu jumătate de normă
în slujba dragostei pământene...

regret totuşi că am fost nevoită
să recurg la uitare
şi că nu am aflat niciodată
care e simetricul iubirii pe linia frântă a femeii. 

miercuri, 7 septembrie 2011

Şi am plâns, plâns, plâns






L-am rugat pe tata
azi dimineaţă, tocmai când zorile se crăpau de zori
să-mi spună din ce sunt făcute
inimile bătbaţilor.
„Din vin, mi-a spus, d-aia sunt mereu ameţite”.

Două zile pe săptămână
mă îndrăgostesc de acelaşi om
dar de fiecare dată îmi apare altfel
parcă nu mai seamănă cu el
găsesc adeseori urmele mele
în bolta palmelor lui
deşi ştiu că nu m-ai iubit niciodată
două zile pe săptămână am viziuni
cu privire la vreme
la ploaia care ştie să sărute cel mai bine
obraji, coaste şi umeri
care ştie să despartă iubiţii care nu au fost niciodată iubiţi
uneori mă gândesc cum ar fi
să te iubesc
puţin mai mult de două zile pe săptămână
poate atunci aş avea viziuni realistice, periodice
despre cât de repede avansează dragostea la bărbaţi
sau cât timp îi ia să ajungă în tâmple,

poate atunci aş afla cum să-mi dozez iubirea
în aşa fel încât să nu te văd niciodată beat.

joi, 1 septembrie 2011

Treapta a III-a






Mi-ar fi plăcut să scriu despre iubiţii
pe care nu i-am cunoscut încă
poate tocmai pentru că ştiu că nu-mi vor putea reproşa niciodată
rândurile...

#şi apoi totul poate cunoaşte totul
ca o uniune universală de spirite
care se adună o dată la o mie de ani
ca să sărbătorească reuşita raţiunii
de parcă tu nu ai fi
tot Victor, de la capătul holului
care obişnuia să îmi aducă mere
şi cu care vorbeam despre ploaie
în zilele călduroase de iunie
de parcă atunci te-am iubit cu o insuficienţă
de o lună
iar acum te iubesc analitic
progresiv...
de parcă Victor ar fi numele tău adevărat
de parcă eu am crezut vreodată că dragostea
dospeşte oameni

am ştiut de la început că diferenţele în dragoste
sunt fatale
nu neapărat pentru că ne despart
ci pentru că nu ne pot uni...

Despre mine

Fotografia mea
Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec