Nudus cum nuda

Ne vom iubi periodic, ascetic,
ca ţiganii.
Ne vom iubi la marginea oraşului,
în cimitire, în cavouri,
ca părăsiţi de soartă
şi nevoiaşi ai mării.
Ne vom iubi ca frunzele toamna,
ca amintirile uitate,
consolându-ne reciproc.
Ne vom iubi asceptizat
de teama noutăţii...
ne vom iubi trufaş, nedrept, lumesc,
fără păsare, fără conştiinţă, fără păcat.
Ne vom iubi ca marmura cristalizată, rece,
precum ploaia ce cade pe spatele
iubitei sale.
Ne vom iubi astenic, dar doar uneori,
adăpostindu-ne
sub bolte, sub lună, sub cer.
Ne vom iubi curat, fără pată,
ne vom iubi nebun, pătimaş, cu tot
ce avem, acum, mereu şi
de fiecare dată când vom avea nevoie.
ne vom iubi mărunt
prin poduri, prin sare, prin praf,
ca înamoraţii întinşi pe caldarâm,
pe alge, pe strofe de nisip.

Ne vom iubi goi,
prin pieţe aglomerate,
pe turnuri,
pe vecie...

Aici şi pretutindeni...

Aş vrea să scriu despre zona asfinţiturilor pure. Despre mănunchiurile de crengi suspendate traversând molcom vreo bucată de lumină. Asfinţitul pur cred că se restrânge la un pumn de amintiri. Întotdeauna are ceva din nostalgia trecutului.
Totul devine sacralizat, ataşat unei lumi în care ai voie să vorbeşti cu gura plină de sentimente...
Doamne, ce aproape e de mine vara. O simt cum respiră, cum trece vaporoasă pe deasupra mea, plutind. E senzaţia aceea de ploaie virgină care cade doar pentru tine.
Am început să visez că existenţa mea se derulează în poziţia fetusului limitat. Într-un fel am avut întotdeauna dreptate. Sunt ghemuită, strivită, sufocată, obligată să ma nasc iar si iar până când o să învăţ să trăiesc fără ciorne. Dar când mă gândesc că deasupra mea zace o răsucire fină de puritate clocotită îmi spun: "Nu sunt eu omul al cărui suflet e atras de Paradis, precum apa din izvorul Africii?"

Arta este o colaborare între Dumnezeu şi artist, şi cu cât face artistul mai puţin, cu atât mai bine.(Andre Gide)

p.s: am avut tentativa de a scrie si cum le-am lucrat dar avand in vedere timpul fabulos de incarcare al blogului meu, am decis sa parasesc ideea in cauza...oricum, sunt 3 pe panza si restul in creion si acuarele cu apa...

Visez, deci exist!

Dependenţa face parte din noi…iar pentru a lămuri subiectul să lăsăm deoparte pentru câteva clipe toată manifestaţia şi reclama. Să vorbim despre dependenţă dar să nu aducem în discuţie drogul. În preambul să dăm câteva lămuriri. Dependenţa, fără a face prezumţii pecabile, face parte din natura firească a omului. Normalitatea poate că şi-ar ieşi din definiţie dacă am spune că omul, fie el cabotin sau persoană livrească, nu deţine un soi de nebunie latentă şi de dependenţă faţă de lucrurile mefistofelice. Însă aici nu e vorba de nimic păcătos şi ieşit din limitele bunului simţ, însă urmările pot decădea fiinţa. Să-ţi explic până la final ideea mea. Dependenţa, fie ea înclinată spre lucruri bune sau rele, subjugă. Deci pornim din start de la premisa unei căi nefericite. Iar dacă aducem totul spre o conotaţie ignobilă, decăderea ar fi inevitabilă. Însă, aşa cum am şi menţionat, noi ne vom înclina spre o dependenţă cognitivă şi anume, aceea a viselor. Aşa că întrebarea mea va suna cam aşa: Te-ai drogat vreodată cu vise? Iar dacă îmi vei răspunde pozitiv, dă-mi voie să te întreb din nou: Şi eşti dependent?
Iar acum, că am dezvăluit şi drogul, să-ţi explic pe scurt de ce cred că dependenţa de vise e tribulaţie. A dori tot timpul ceva ce nu ai, nu numai că vizează incapacitatea obţinerii, dar mai mult decât aspectele sibilinice, vizează sufletul. Iar să te joc cu sufletul e cea mai mare prostie pe care o poate săvârşi un fiu al Evei. Uneori mă gândesc ce bine ar fi fost ca mintea să fie separată de inimă...( dar iar trec în stări onirice)... Revenind totuşi la dependenţa de vise, aş putea spune că e cea mai crudă înşelare a sufletului, cea mai perfidă înşelare a lumii interioare...iar partea care mă îngrijorează cel mai mult: nu te poţi opri. Cum să-i spui unui om să nu mai viseze dacă ăsta e singurul lucru pe care îl mai are de făcut? „ O, inimă, ce-nseamnă mări de sânge?”