Kitten...

E ora de vârf

E ora de vârf
În care se naşte din zăpadă, zăpadă.
E ora în care halatul îţi pare atât de schimonosit.
Da...e ora de vârf,
E ora în care toate sufletele
Se-adună uitate, din colţurile reci şi umede
Ale salonului o sută şapte.
Eşti palid, eşti doar o masă de carne hialină
Toate venele ţi se strâng ghemotoc
Într-o convulsie permanentă şi albă.
Acum două clipe erai plin de o efuziune caldă
Puteai distinge durerea de renunţare,
dar acum, e ora de vârf...
E ora în care sufletul tău refuză să creadă.
Devii pentru două secunde
ateul convins al durerii eterne.
Eşti doar o mână de tribulaţii efemere.
Intri într-o stază febrilă a ideilor tale
şi-ncepi a face inventarul lumii...
Fii Evei îţi înconjoară tot trupul
şi ştii că vei avea parte de o moarte distilată.
Doar pentru două secunde ai parte
de toate întrebările de-o viaţă.
Dar...e ora de vârf
E ora în care nu-l poţi întreba nimic
pe Dumnezeu.
Eşti palid, eşti doar o masă de carne străină
Eşti omul cu viaţa pecabilă şi livrească
Eşti omul ce nu va mai avea să vină...
Ajungem din nou în salonul o sută şapte
Unde halatul apretat îţi striveşte trupul puhav
Iar acum faţa îţi e inundată de o expresie placidă
Simţi mai mult ca niciodată îndemnul la rugăciune.
E ora de vârf,
în care Dumnezeu răspunde tuturor întrebărilor.
Iar pentru tine,
E ora în care nu vei întreba nimic
Pentru că ţi-a luat două secunde să aflii că nu asta ţi-e datoria.
E ora de vârf, iar cerul i-atât de aproape...

Copilarie

Copil se frământă
negăsindu-şi drama între fiicele din zori
fie, îşi spunea anecdotic,
să amânăm împreunarea sufletelor noastre
sunt hibrid...
desacralizăm iubirea,
tristeţea e o greşeală.
Fugita de ochii lumii
se-ascunse-ntre puncte
copila nătângă...
oare nu ştia că visul se rasfaţă puţin
în faţa ochilor ei de cretă?
Crezuta-i că visele-s moarte
când ele dansau jocul ruletei în faţa ta,
cântând cu cerul.

În dimineaţa cafelei amare
porneşte copila de cretă spre lume
cu o mie de vise în pumni.
La fiecare cotitură de potecă
i se răsfiră degetele, pierzând boabe din copilărie.
E un fel de poveste a ei
cusută metodic în tivul rochiţei
un fel de gamă curbată a zâmbetelor de copile.

Amiaza o prinde pe culmea iubirii
sentimentele ei crude flutură în bătaia amăgirilor,
îşi spune tăcut:
Iubirea-i o greşeală.
n-are nici nume, nici soţ
se pierde ca praful de cretă în mare...

târziu, foarte târziu atinge apusul
cu ochii amintirilor îi măsoară infinitul
îi mângâie povestea...
şi-ar spune că:
Viaţa-i o greşeală,
dar ştie că frumuseţea copilăriilor ei
n-a cunoscut niciodată marginea eşecului...

Pe urmele dimineţii

Se facuse ziuă în oraşul cu crini
se deschise dimineaţa ca o anemonă
încheindu-şi firav nasturii de marmură rece,
piaţa se umplea tăcut, fără murmur.
Era ziua în care
oamenii îşi plagiau discret inima
era ziua în care vara devenise domnişoară
la fel cum era pe vremuri
când viaţa noastră era mică.
Aveam doar trei clipe scurse
şi furnizam constant iubire
ca o fetiţă care şi-a găsit menirea.
Întotdeauna mi-a plăcut cerul
în infinita lui apropiere de Dumnezeu,
mă gândeam uneori că aş vrea să
pot călca pe nori aşa cum se scurg amprentele,
iubirile, dramele...

Aveam să port întotdeauna ceva din puritatea albastrului
dimineaţa infinitul,
seara castitatea...

S-a-ntâmplat

S-a-ntâmplat într-o dimineaţă
la fel de ciudată ca ploile obligate
să cadă.
S-a-ntâmplat fără scuze, fără maniere
ca punctul forţat să apese pe gol.
Ca o fecioară impusă, stradală
mi se desfăşura alăturarea aceea de
cărămizi, de oase, de viduri.
Cu febrilitatea unei existenţe
Deja scheletizate, creionate din sfori.
S-a-ntâmplat într-o dimineaţă
imediat după apus, după colţul
străzii mintale
când pentru întâia oară am întârziat să te iubesc.

Să ningă iar…

Nu a mai nins de secole
în gubernia corpurilor mici
aşa cum a nins atunci,
demult
ca o excrescenţă, ca o înflorire
pe spatele palid al
oraşului.
Nu ne-am mai iubit de mult
aşa cum obişnuiam
în tramvaiele îngheţate
cu geamuri ocolite de steluţe
ale suflării noastre.
Parcă ningea mai frumos înainte
cu lacrimi, cu gene, cu fulgi
pe inimi, sub inimi
oriunde
oricât de mult comandai tu.

Acum e imperios necesar
să ne cercetăm reciproc
să observăm dacă nu cumva lipsa zăpezii
se datorează în mare măsură
iubirii noastre.

Spre noapte

În seara aceea el umbla nevăzut pe cer
doar în nopţile cu lună plină
se putea uni cu Albastrul.
Ştia totuşi că era ruşinos,
subversiv,
dar şi-a zis:
„Ultima oară, ultima oară să fie
mi-i casa atât de aproape de deget.”
Ştia că iubirea lui tainică
de nici un folos n-avea să-i fie,
dar şi-a zis atunci ca pentru-ntâia oară:
„ ultima oară, ultima oară să fie.”

În fiecare noapte plină de lună
se mişca el grăbit spre celeste palate
spre ramuri divine, spre moarte...
dar ce-i păsa lui, omului de geniu
când dragostea lui era mare,
mai mare...

Şi-ascunde firav mâinile-n palme
„ să nu transpiri azi,
am nevoie de tine”,
spunându-şi, roteşte din gene.
Azi scriem...

Băieţelul cu chibrituri

Eşti un prost fără iubire
dar te sincronizezi subtil cu timpul...
toată lumea e a ta
de la oceanele inadecvării tale
la văile pe care eu nu le-am găsit niciodată.
Alergi în fiecare seară,
fără rabat,
în colţurile uitate,
în pădurile de ceară de sub mare,
printre coastele străvezii şi moi,
pe deasupra ideilor mele,
ca un copil al nimănui,
ca un nefericit,
ca un artist.
Toată lumea e a ta
de la Iubirea din Vest
până la delicatele mărgele ale decăderii.
În fiecare dimineaţă,
străbaţi acelaşi curs nestrămutat de cuvinte,
de fiecare dată zăcând la amiază,
pe altă epopee, pe altă pală de vânt.
Te găsesc mereu mai firav, mai tânăr
mai fericit...
mai aproape de mine,
de tine,
mai impresionant în dureri,
mai profund, mai frumos,
mai departe...

Să ne-amintim iubirea...

Aş scrie despre nemurire şi moarte
cu gânduri distilate şi grăbite
dar, vezi tu,
diferenţa asta dintre muză şi boem
se naşte transversal, sferic
în mintea obiditului.
Aş putea vorbi despre nemurire şi moarte
dar dilemele existenţiale
pe care le progresăm metodic, analitic
nu mi-ar permite
o oarecare aerisire
a spaţiului dintre raţionalitate şi sentiment.
Aş scrie despre nemurire, despre moarte
dar înainte de toate aş vrea să înţeleg
iubirea...

Nu ruginim în iubire, nu facem riduri
Dragostea noastră se limitează mereu la un punct
situat uneori mai aproape de tine, sau invers.
Nu mai ţin socoteala anilor petrecuti împreună
întotdeauna mi se pare că totul a început ieri
când vom fi bătrâni îţi voi arăta calea spre absolut
o vom transcede împreună „eu” şi cu „Tu”
ca pe o cale profetizată anterior
de bătrânii cu barbă, de apocalipse.
Totuşi, când o să mor, aş vrea să-mi amintesc iubirea
ca pe o domnişoară de onoare
ofilită în faţa altarului.
Aş vrea să-mi aduc aminte de iubirea neîmpărtăşită,
ca un omagiu adus jertfirii de suflete,
cu toate stazele ei ateiste,
cu toată părerea de rău
că s-a-ntâmplat, că a avut loc,
la fel ca ploaia de vară,
curată, pură, care incomodează.

Aş vrea să-mi amintesc iubirea
În cel mai frumos fel de a fi al ei.