Balada pentru uitare...

Despre sentimentele mele frugale nu ţi-am vorbit niciodată
aşa cum ochii bătrânilor povestesc despre încarnarea fanteziei…
nu ţi-am păstrat un loc lângă paralelismul umerilor mei
aşa cum se cuvine aprioric mai înainte de orice vărsare de dragoste.
Înainte de fiecare decapitare a nopţii
uitam să-ţi aduc aminte că în faţa ta stă o amantă cu o mie de suflete crude
şi aceeaşi şoaptă caldă răsfrântă pe buze:
“Oamenii care respiră atunci când se iubesc
Sunt carnali, animalici...”

Despre lumile uitate între tâmplele mele
am uitat să-ţi vorbesc
ca unui nefericit de soartă căruia uiţi
să-i aşterni în palme, buzele...
am uitat să te refac axiomă
pentru descifrarea marilor dileme care se aşază în părul meu
în fiecare seară,
am uitat să te desfiinţez
şi să te strâng ghemotoc într-un cerc ca un punct
care să-mi aducă aminte
că lucrurile mici înghesuie în sine au cea mai febrilă dragoste.

Pentru toate lucrurile pe care am uitat să le vertebrez în cuvinte
aş vrea să îmi afirm credinţa într-o singura idee:
“ Cred că nebunia este un departament al inimii.”

Regăsire

Într-o zi vom cădea răzbiţi pe pământ,
cerul va înceta a ne mai fi casă
vei purta în păr, la fel ca în zilele de altă dată
aceeaşi inocenţă plăpândă
iar eu ma voi scula din moarte
cu părul plin de sare
şi cu buzele pline de paleative ale despărţirii noastre brute.

În piept îţi vor înflori trandafirii
iar noi ne vom vedea tineri.
Ne vom întâlni pe aceleaşi margini de cuvinte
cu braţele deznădăjduite,
dezbrăcate de atingerea de odinioară.
Vei ascunde-ntre degete limitele pământene
iar eu îţi voi şopti ca întotdeauna:
„N-ai inimă...e doar o piatră care oscilează.”

Nu scrie

Fă orice, numai nu scrie
nu în seara aceasta, nu
îmi datorezi blândeţe, îmi datorezi un pluton întreg
cu sărutări ce se pregătesc de război,
cu sărutări ce făgăduiesc indulgenţe.
Nu te-ncrede în ochi, nu
contactul dintre trupurile noastre se realizează tacit,
cu o intonaţie alfabetică
numai dacă vei întârzia puţin
slovele hibernale...
Mii şi mii,
cad mii şi mii, iubite
fără regrete în faţa iubirii noastre,
mi-i teamă,
te-am explicat de atâtea ori
mi-i teamă să nu devii axiomă
să nu cumva să ai părul plin cu dogme
şi de la mijloc în jos să fii doar poezie...

fă orice în seara asta, iubite
numai nu scrie
nu
oamenii senini au o minge de foc în loc de inimă
parantezele tale sufleteşti întrepătrund cuvinte
se întârzie mai mult ca de obicei
se uită cerul la noi
mă strigi

nu sunt mărunte născociri
toate sunt drame
toate sunt odisee
în seara asta se descompun simţuri până la inerţie
devin un crochiu
iar tu eşti mai cald decât galbenul.

Îmi aşezi pe umeri terminaţiile tale nervoase
înciudate pe viaţă
mă dezveleşti ca pe o pictură
şi le astâmperi pe rând
lângă curbura abisurilor sentimentale vei pune ocrul indiferenţelor imature
iar la sfârşit te vei semna pe spate
ca pictorii ce-şi toarnă-n suflete acuarele
de teama uitării.

Să faci orice în seara asta iubite
numai nu scrie
nu, nu

Nu sunt

Nu sunt poet,
mâinile mele nu au strâns încă celule de îngeri
nu ştiu să fac diferenţa între suflete şi semizei.
Imi pare rău,
dar literele mele nu au făcut niciodată
schimb de amprente,
nu mi-au fost nicicând
niciodată
amante cu inimi despuiate în faţa artei.
Nu ştiu a scrie,
îmi pare rău, dar nu am fost nicicând
nicicum,
poet...

Nu sunt pictor,
nu am spatele făcut din pânze,
culorile sentimentale ale neajunsurilor mele
se preling în fiecare noapte printre colţurile de ochi închişi,
printre coaste, prin tine
fără să poată fi oprite
întârziate...
îmi pare rău
dar e atât de bizar să mă numesc pictor
când n-am suflet
n-am viaţă,
n-am dragoste…

Nu sunt muzician,
mă încâlcesc, nătâng, în sunet
ca un îndrăgostit cu iubirile dereticate
mă ghicesc adeseori
suindu-mi dramele în poduri murdare,
cântându-le odisee
murmurându-le la ureche şoapte
metamorfozându-le.
Dar, totuşi
îmi pare atât de rău
căci nu ştiu a fi muzician…

nu ştiu, nu
nu ştiu totuşi a fi artist…

Înainte

Aş vrea ca înainte să devin
o filozofică amărăciune,
să-mi pun în ordine iubirile din suflet
aş vrea ca timpul să se verse peste mine
ca o uitare
ca o iubire cu trupul prins între acte,
între calmele dezamăgiri ale negrilor
înainte de moarte.
Africa lor e loc mut pentru drame,
femeie arsă de soare
cu pulpele pline de noroi
gâfâind înţelept în faţa
deşerturilor sentimentale.
Aş vrea ca înainte de moarte
să văd copiii umbriţi de soartă
cu zâmbetele răsfrânte şi uscate.
Aş vrea să înţeleg cum ţin ei lumea
în palme murdare,
răsucind-o în joacă
între anii ultimi ai clipelor lor...

Aş vrea ca înainte
ca vertebrele să mi se transforme-n clepsidre
să-mi întreb inima ce dureri are
să-mi întreb sufletul
dacă nu cumva ar vrea să mi se aşeze
în ochi
ca să pot privi lumea cu dragoste...

Aş vrea ca înainte de moarte
să trăiesc o veşnicie...