Aş vrea să scriu despre zona asfinţiturilor pure. Despre mănunchiurile de crengi suspendate traversând molcom vreo bucată de lumină. Asfinţitul pur cred că se restrânge la un pumn de amintiri. Întotdeauna are ceva din nostalgia trecutului.
Totul devine sacralizat, ataşat unei lumi în care ai voie să vorbeşti cu gura plină de sentimente...
Doamne, ce aproape e de mine vara. O simt cum respiră, cum trece vaporoasă pe deasupra mea, plutind. E senzaţia aceea de ploaie virgină care cade doar pentru tine.
Am început să visez că existenţa mea se derulează în poziţia fetusului limitat. Într-un fel am avut întotdeauna dreptate. Sunt ghemuită, strivită, sufocată, obligată să ma nasc iar si iar până când o să învăţ să trăiesc fără ciorne. Dar când mă gândesc că deasupra mea zace o răsucire fină de puritate clocotită îmi spun: "Nu sunt eu omul al cărui suflet e atras de Paradis, precum apa din izvorul Africii?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu