Epistolă

Se povestesc atâtea despre noi, iubite

că am fi căzut,

că am fi abdicat în faţa evoluţiei ascetice a dragostei
că ne-am fi scurs cândva, cumva,
unul în inima celuilalt
transformându-ne în nişte amatori de idolatrie.


Îţi scriu acum,
îţi scriu pentru că tu ai pus disperarea în inima mea ,
într-un apogeu sentimental
în care solilochează dezinvolt rasele apostaziate,
renegate

circumscrise,

ale iubirii...


într-un haos de contraste, într-o stupidă emoţie
a polilor care-şi blesteamă pieile repugnate,
într-o platonică despărţire şi afiliere de abnegaţii
într-o dezlănţuită ură în faţa celor ce se iubesc cu adevărat
m-ai aruncat
m-ai aruncat...


îţi scriu acum,
ca să ştii că femeia care te-a iubit nu-i poezie
nu-i harpă cu citate
pe care să-ţi cânţi nemurirea invocând muze
storcând înainte de decesul luminii
câte un dram de iubire.


Îţi scriu acum
îţi scriu cu aceeaşi dragoste necalculată

care obişnuia să mânuiască tragediile veşniciei

şi să scrie pe buzele ei:

„ când ai să te pui în ordine, omule?”