Decembre

Pe spatele meu stelele încrusatează din gene
E o chestiune de cer şi pământ, acum
E o chestiune de orhidei şi-nstelare.
E cam şi cum ai încerca,
din planul existenţei tale
sa rupi doi ochi şi o coastă.
Paralelismul buzelor tale
crapă în nemărginita lor apropiere de cer, de moarte, de mine.
Miroase a noapte, a iarnă, a ger…
E mirosul celor o mie de cuvinte rămase între crăpăturile buzei de sus
şi limita pământeană a inferiorităţii celor mici.
Iubirea ta e totuşi atât de departe.
Spatele meu e uliţa copilăriei tale
e amintirea unui decembre distilat si grăbit
în care care mâinile tale joacă frenetic jocul cu o mie de abnegaţii
ale pietismului magnetic care se lipeşte de coapsa mea
şi strigă împreună despărţind ora ,
mă întreb, oare Satanei i-a părut vreodată rău
că a plecat de lângă Dumnezeu?
Nu pot să-mi dau seama când te-ai dezlipit,
când elementele tale, toate, au stat împreună şi s-au scârbit reciproc...

Ecce homo!
Demarajul agnostic către care tind palmele tale
devine idealul interşanjabil către care colecţia din mine işi
doreşte să ajungă cu preţul nemuririi.
Daca ai putea să mă disloci, cumva, de la mijloc în jos
astfel încât talpele degetelor mele să se lipească de norii de sus
iar tâmpla să-mi fie pământ,atunci
poate aş reuşi ca proptea să mi te pun pe tine.

Crepuscular ţi-e gândul
ajungi într-o stare de paupertate sentimentală
în care toate gândurile ţi se par digerabile
omule, omule, nu poţi trăi lipsit de tine...

de fiecare dată când te citesc devii indescifrabil
atunci când te aud citit
te dezvălui ca o femeie în faţa dragostei
eşti marmură şi ploaie
nu pot să-ţi ating cu genele inima
să râzi gâdilat de soartă.

făceai tablouri proaste
nu-nţelegeai adevărata semnificaţiei a nudurilor sentimentale
a nudurilor betonate şi dihotomice.
Trebuie doar să te simt, mi-ai spus,
atingându-mi uşor pleoapele
ai aşteptat apoi...

când am murit, am înţeles mai înainte de toate
că voi putea supravieţui acestui fapt
când ai murit tu, însă, am înţeles cu adevărat
că moartea împlineşte uşor tragedia veacurilor.
Omule, omule...dacă doar ai putea să mă simţi
dacă doar ai putea să vezi cum nemărginita cale
dintre cunoaşterea absolută şi constituirea ştiinţelor
se presează în mii de riduri numai ca să ne lase pe noi
să simţim dragostea...

regretabila femeie cu coaste de fier şi iubire de doamnă
apare nestingherită
într-un decembre târziu
îţi arată cum se face dragoste fără suflet
cum nuanţele părului tău capătă unduiri castanii,
amintirile sunt ca oglinzile
odată sparte nu le mai poţi lipi
stai tolănit lângă ea si te gândeşti cum se poate face dragoste fără suflet

Trebuie doar ca eu să mă micşorez şi tu să creşti.