Da...sunt un vânzător de sticle goale, merg pe zgârieturile mele ca pe un trotuar populat cu cenuşă. Am plămânii murdari de pământ şi delir, am o impresionantă colecţie de sentimente presate. Nu cunosc decât două persoane şi nu mă cunoaşte nimeni. Mănânc numai minciuni şi promisiuni care nu se adeveresc niciodată. Fumez, fumez, fumez; şi toată lumea mă strigă “Omul”.
Tot ce a fost mai frumos am experimentat. Tot ce a fost mai urât am trăit. Da...mă droghez cu stări frenetice şi cu extaz, îmi injectez în vene lichide diforme ale durerii toxice. Delir? Fericire? Dacă ar fi fost lipsite de obişnuitul sevraj al trupurilor încălzite, atunci aş putea să spun că morfina e dulceaţă.
Lumea mi-a fost dată, decorul meu a fost creat special pentru mine...de ce l-am rupt, de ce l-am modificat?
Şi totul era atât de perfect, atât de neted...da...ajung să cred că omul e menit să facă schimbări, chiar dacă asta înseamnă să se modifice. M-am născut fără să ştiu de ce, dar o să mor ştiind. Am trăit fără să mă gândesc cum am să plec de aici, şi o să plec fără să ştiu cum am trăit. Am avut multe întrebări, multe răspunsuri. Am iubit, am urât, am îmbrăţişat. Am uitat, am iertat şi iar mi-am adus aminte. Am scris, am şters, am făcut promisiuni şi le-am încălcat. Aşa că vă scriu asta, ca să ştiţi că acum nu mai glumesc, nu mă mai joc cu voi. Acum a venit vremea să pot să plec. O să învăţ iar să merg, să iubesc, să îmbrăţişez, să am prieteni.
Nu mai am nicio colecţie de urme vechi, nicio autostradă a venelor încâlcite. Nu mai vorbesc cu oameni care îmi spun că fericirea trebuie atinsă indiferent de mijloace.