Poeţilor...

Poeţilor nu trebuie să li se spună ce să facă
să li se aşeze pe masă buza, cuvântul
să li se toarne sângele-n cupe
irisu-n ploape, toamna-n veşminte.
Poeţilor nu trebuie să li se spună cum se moare
cum se împătureşte viaţa în o mie de clipe
o mie de rânduri, o mie de palme.
Nu-i întreba ce-nseamnă pentru ei conştiinţa
logica gravării cercului pe roată
nu-ţi vor răspunde, dânşii, niciodată
nici vara, nici astăzi, nici peste moarte
nu le arăta cu degetul bucata de tine
presată cu sare şi strânsă în pagini
slăvindu-le lor iubirile, dramele...
te vor uita îndată.
Nu-ţi dori dealtfel niciodată
Mâna lor cu vene zvâcnite
cu tragica lor poveste cu ramuri
şi degete tocite, albite, uitate de vreme.
Nu-i chestiona cu privire la vreme,
la muză, ibovnice, soartă...
poeţilor nu trebuie să li se spună niciodată
că viaţa lor va fi încununată de veşnice cangrene
că mamele lor i-au născut pentru suferinţa
eternei, eternei himere.