Epistolă

Scriu cu greutate, Dumnezeule

m-au părăsit puterile, mâinile

pământul nu oferă îngăduinţă, doar pedepse capitale

trăiesc cu greutate, Dumnezeule

nu cunosc pocăinţa

nu cunosc palmele care m-au plămădit

-aş vrea să ştiu dacă sângele Tău zăboveşte în mine-

trăiesc alegoric, mor alegoric,

nu ştiu ce culoare au ochii Tăi

nu ştiu dacă oamenilor mari le creşte şi sufletul

căci văd că mie mi-a rămas cam strâmt…

nu Te mai ştiu, Dumnezeule

parcă rănile Tale au fost plăsmuite

îngrămădite în veacurile testamentare

-uneori mi-aş dori cerul numai pentru că e singurul

care Îţi cunoaşte răsuflările-

pământul îmi pare mai plans ca ieri

poate că e de vină toamna

m-au părăsit puterile, gândurile

m-a părăsit imaginaţia, dragostea

aş vrea doar să Te văd, Dumnezeule

aş vrea să-mi spui că sângele Tău zăboveşte

în mine…

Psalm de toamnă

Am început să mă îndoiesc

nu ştiu sigur ce parte a vorbit în numele meu

am visat că moartea este singurul motiv pentru

care oamenii iubesc

încep să-mi dau crezare- mă gândesc

că dragostea e genul de sentiment

care nu oferă indulgenţe

bărbaţii cutreieră femeile

femeile cutreieră bărbatul

toamna dăruieşte nelinişti

plesnind adesea cugetările care se opun firii

când e frig trebuie să te supui legilor imorale

aşa se judecă în ultima vreme

pentru cei mai mulţi dragostea ţine de cald

însă noi ştim că iubirile nu se consumă alene pe oameni

vânzându-şi trupul, carnalităţile

-noi ştim însă că iubirea e despot

în ea sălăşluiesc mii de femei cu piepturi uşurate

în ea sălăşluiesc lagărele sentimentale-

Ni s-a reîncarnat primăvara

Au întomnit frunzele

au întomnit oamenii

dimineţile sunt şoptite în rugăciune

poeziile îşi gasesc începutul în puncte...

#Poeţii nu au putere asupra timpului

tocmai de aceea învaţă în fiecare toamnă

estetica neantului provizoriu

ciclicul îi salvează, făcându-le pulsul să foşnească;

i-am văzut cum îşi cos pieptul

dezertând în faţa inexorabilităţii răgazurilor

crezând că ei au drept de moarte asupra sinelui

asupra carnalităţii care invadează suflarea...

toamna, poeţii cară cruci din carne

cerul oglindeşte în palmele lor urme de cuie

au nevoie de Dumnezeu. 

Deshidratare

Imponderabilitate inimii nu se datorează lipsei dragostei

ci

fricii de a nu o putea descrie în faţa morţii

nu-ţi poţi însuşi iubiri pe care nu le-ai descifrat niciodată

tocmai pentru că nu ai ştii unde le sunt răsuflările…

vezi tu,

începutul iubirii este moartea

nu poţi găsi pentru dragoste altă cale de ivire

căci întunericul este un pretext pentru lumină…

Cugetare

Oftaturile dumnezeieşti sunt răgazuri

pentru pocăinţă

dragostea însă nu-şi permite decât suspine

                            ***

am învăţat cum se nasc melodramele

ceva îmi spune că din dragoste

sau din prea multă fericire

ceva îmi spune că tragediile

au singurătăţi existenţiale înţelese numai

de femei care plâng toamna.

Ceva îmi spune că oftaturile dumnezeieşti

sunt lacrimi distilate...

Petite tristesse

Tristeţile sunt ca dragostea

vin când nu te astepţi şi tocmai când crezi că le ai sub control

răbufnesc...

***

n-am timp să mă înstrăinez de mine

trebuie să mă suport,

să învăţ să convieţuiesc cu declinările mele

parodic, la început

grandilocvent apoi

tristeţile m-ar da inapoi

m-ar trăda, mi-ar arunca în stradă sensibilităţile...

(mi-aş lua totuşi o săptămână, un an poate

şi mi-aş da frâu liber,

aş da undă verde nefericirii

aş aştepta-o ca pe o iarnă cu fulgi de sticlă,

ca pe o iarnă care mântuieşte

care spală păcatele sau fercirile

aş sta, plângând, în mijlocul ei

spunându-mi că am parte de un concediu pe cinste...)

Despre frumuseţea uitată a vieţii

   

                                            

     Spunea  tranşant şi uşor ironic G. B. Shaw într-o cugetare probabil fulgurantă: “Felul meu de a glumi este să spun adevărul. Aceasta este cea mai nostimă glumă din lume.” Găseşti surprinzător la Pleşu aceeaşi înclinaţie spre adevăruri primordiale, gândite îndelung înainte, dar niciodată aşezate canonic cu scopul de a produce revelaţii. Uimeşte, şi suprimă totodată indiferenţa, nonşalanţa, şi fermitatea cu care se impun şi se zdrobesc lehamitea, prostia sau uşurătatea conduitei. Snobismul secolului nu e atacat în mod pernicious pentru a arăta comparaţia, vădită de altfel, dintre inferior şi superior ci tocmai pentru că se speră, pentru că încă se speră la o pastişă a Edenului. Cartea lui Pleşu îmbină însă nu numai îndemnuri la viaţă ci şi cugetări despre ea. În fond, nu poţi schimba « nimicuri » dacă nu ai petrecut îndeajuns timp cu fiecare încât să le  cunoşti toate mofturile. Filozofia lui răzbate eroic printre nedumeriri sau fraze meditative, apăsând istoric pe probleme de naturi înalte, caste. Cartea îi debutează cu constatări şi îndemnuri, cu mediocrităţile cu care se îndeletniceşte, în mod voit sau nu, boierimea de azi şi cu metode de a combate eficient insuficienţa sentimentală şi raţiunea dezgolită. Cartea lui devine un manifest pentru independenţa intelectuală şi pentru (re)cunoaşterea lumii.

     Se remarcă însă sporadic idei cu care cititorul, fie el trecut prin experienţa cugetării fie prin cea a primelor întâlniri cu estetica filozofiei, nu poate fi de acord. Sublinia Pleşu în primele sale capitole că sensul vieţii e un unicat ce aparţine fiecărui individ în parte. Cu afirmaţia conform căreia fiecare persoană întrupează în sine un sens individual îmi permit să fiu de acord, însă tind să cred că nu putem rezuma viaţa la un singur ţel. Înainte însă de a parafraza neconcordanţa aş menţiona că ceea ce consider eu un sens al vieţii este lucrul care te face fericit şi pentru care ţi-ai da viaţa. Pornind de la simpla definiţie de mai sus aş concluziona că e posibil să nu existe neapărat un singur sens al vieţii. Aş vorbi mai degrabă despre sensurile vieţii care pot bineînţeles să alcătuiască un tot primordial. Mă gândesc ca omul va căuta întotdeauna lucruri care îl fac fericit şi pentru care, moral vorbind, ar merita să-şi dea viaţa, iar fericirea nu se poate limita la un singur atribut, definit sau nedefinit. De asemenea, mi se pare inutil şi totodată înclinat spre absurd să crezi ca poţi trăi fără să ştii De ce. Devine imperios să cunoşti sensul vieţii tale, nu să te retragi sub un răspuns plat şi pripit, ci să agonizezi într-o încercare disperată de a te găsi :

« Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decât de câştigat de pe urma întârzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decât sub geometria plată a unui răspuns pripit. Când răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii. »  Nu poţi, aşa cum sugerează Pleşu, să treci prin lume fără o conştienţă de tine, fără un calcul asupra infinitului spre care te îndrepţi. Cred că există sensuri ale vieţii care pot şi trebuie să fie descoperite pentru ca omul să poată trăi ca om.

  Titlul însă defulează târziu, într-o semnificaţie mai amplă, ascunsă în spatele căutării de sine sau de ceilalţi, căci adevărata frumuseţe a vieţii pare să stea la Pleşu nu în insistenţa de a redeveni oameni ci în insistenţa de a-l găsi pe Dumnezeu. Citându-l pe Gustave Thibon, Pleşu împărtăşeşte aceeaşi raţiune : « Două soiuri de fiinţe pe care nu le pot suporta : cei care nu-l caută pe Dumnezeu şi cei care-şi imaginează că l-au găsit ». Întreaga sa scriere apare astfel ca o căutare sisifică, neîncetată a omului care întotdeauna pledează pentru divinitate  şi pentru care lipsa acesteia în momentele de căpătâi sau de nimic ale ipochimenului care a uitat să apoteozeze devine nu numai nedumerire dar şi dezacord. În plan teologic nu există oameni care l-au găsit pe Dumnezeu ci oameni care încă mai caută, care încă mai tind spre frumuseţea uitată a vieţii. Se remarcă pregnant apropierea dintre Pleşu şi sacralitate, asemenea unui Arghezi febril care continuă să-şi scrie psalmii. Pentru el, moartea pe cruce cuprinde în sine o demnitate covârşitoare, « o perspectivă sumbră a morţii tragice, nemiloase », care poartă însemnele mântuirii, căci, da, Isus nu poate sta lângă Socrate sau Seneca. Religiozitatea atinge şi margini observaţionale, atrăgându-se astfel atenţia asupra caracterului de oaspete al patimii. Într-adevăr, noi suntem buni conducători de vicii şi ispite, însă ideea că răul se instalează în tine devenind un chip, o primejdie distinctă iar tu nu eşti de fapt rău în genere, îmi pare puţin periculoasă. A afirma că omul nu e rău ci e doar folosit în mod greşit nu e total eronat însă exclude parţial implicarea noastră. Simpla alegere de a deveni si apoi a rămâne un canal prost  apare ca o greşeală din partea omului. Să spunem că « bătălia e pierdută » dacă ne vedem răi, lasă loc scuzelor şi sustragerilor din faţa unor responsabilitaţi reale. De fapt, Dumnezeu poate fi găsit numai dacă parcurgem o creştere spirituală constantă, numai dacă refuzăm ispitele, viciile şi patimile care ne sunt furnizate neîncetat.

  Tocmai pentru că divinitatea apare în secolul nostru ca o inaniţie spirituală, Pleşu consideră just o încadrare a explicaţiilor ei sfera eseurilor care îi întregesc cartea. Scriind despre speranţă sau mânie, despre frică sau inflaţia politicului, Pleşu nu face altceva decât să aducă în faţa cititorului dileme primordiale a căror substanţă s-a rătăcit undeva între indiferenţă şi clişeu. Umorul care îi însoţeşte adevărurile sporeşte autenticitatea, căci în fond opera cea mai buna e cea care se bazează pe experienţa proprie. Pleşu culege astfel idei şi întâmplări care au rezonat în propria-i conştiinţă, servindu-le drept căpătâi pentru o generaţie care refuză simplitatea umilă a vieţii, care vede in dragoste o dilemă, dependentă de clarobscur, care cere o listă cu « cele 100 de cărţi », pentru a se culturaliza.

  « Dacă acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos. »

   

 

 http://www.libhumanitas.ro/andrei-plesu-despre-frumusetea-uitata-a-vietii-humanitas-2011.html

Să uităm că dragostea ne-a fost mamă

Când pleci ai un fel ciudat de a spune

la revedere

ca şi cum ai pălmui speranţele feminine

violându-le nesaţul de a te avea din nou...

regret totuşi că nu am avut neruşinarea sfântă

de a te privi în ochi şi a-ţi spune că

-dacă mi-ai cere-

m-aş culca în tine

şi tâmplele-ţi mi-ar fi cuget

şi buzele-ţi pleoape peste firile mele

că

-dacă mi-ai cere-

aş putea putea înjura dragostea aşa cum fac bărbaţii

mi-aş repudia manierele şi bunul simţ

şi m-aş angaja cu jumătate de normă

în slujba dragostei pământene...

regret totuşi că am fost nevoită

să recurg la uitare

şi că nu am aflat niciodată

care e simetricul iubirii pe linia frântă a femeii. 

Şi am plâns, plâns, plâns

L-am rugat pe tata

azi dimineaţă, tocmai când zorile se crăpau de zori

să-mi spună din ce sunt făcute

inimile bătbaţilor.

„Din vin, mi-a spus, d-aia sunt mereu ameţite”.

Două zile pe săptămână

mă îndrăgostesc de acelaşi om

dar de fiecare dată îmi apare altfel

parcă nu mai seamănă cu el

găsesc adeseori urmele mele

în bolta palmelor lui

deşi ştiu că nu m-ai iubit niciodată

două zile pe săptămână am viziuni

cu privire la vreme

la ploaia care ştie să sărute cel mai bine

obraji, coaste şi umeri

care ştie să despartă iubiţii care nu au fost niciodată iubiţi

uneori mă gândesc cum ar fi

să te iubesc

puţin mai mult de două zile pe săptămână

poate atunci aş avea viziuni realistice, periodice

despre cât de repede avansează dragostea la bărbaţi

sau cât timp îi ia să ajungă în tâmple,

poate atunci aş afla cum să-mi dozez iubirea

în aşa fel încât să nu te văd niciodată beat.

Treapta a III-a

Mi-ar fi plăcut să scriu despre iubiţii

pe care nu i-am cunoscut încă

poate tocmai pentru că ştiu că nu-mi vor putea reproşa niciodată

rândurile...

#şi apoi totul poate cunoaşte totul

ca o uniune universală de spirite

care se adună o dată la o mie de ani

ca să sărbătorească reuşita raţiunii

de parcă tu nu ai fi

tot Victor, de la capătul holului

care obişnuia să îmi aducă mere

şi cu care vorbeam despre ploaie

în zilele călduroase de iunie

de parcă atunci te-am iubit cu o insuficienţă

de o lună

iar acum te iubesc analitic

progresiv...

de parcă Victor ar fi numele tău adevărat

de parcă eu am crezut vreodată că dragostea

dospeşte oameni

am ştiut de la început că diferenţele în dragoste

sunt fatale

nu neapărat pentru că ne despart

ci pentru că nu ne pot uni...

Chilipir

Dragostea nu ştie să danseze vals

dragostea are vicii

încetează să mai cauţi puritate în ea...

***

Înainte de toate ar trebui să mă analizezi

să te asiguri că nu sunt

măsluită

platonică

ar trebui să mă înveţi pe de rost

să ştii ordinea vocalelor în mine

cursul pe care mi-l ia spiritualitatea

neliniştea

ar trebui să aştepţi să-mi golesc buzunarele

de cicatrici acoperite cu anvelope...

să aştepţi să scap de lumină

de altfel

ultima descotorosire

de care am parte...

apoi te poţi înfrupta

poţi refolosi părţile care mie-mi sunt

de prisos

adaptându-le...

la anul te voi iubi la fel

presimt

că dragostea nu expiră

peste doi ani

aş putea să te iubesc şi mai mult.

sar peste acest „timp refolosit”

aş vrea doar să stai acolo

şi să vezi degradarea la care sunt supuse femeile

la mâna a doua...

mirosea a pâine caldă

atât rămâne o femeie goală şi un scaun

m-am înlăturat cu greutate

trebuia să vezi ce inimă grea am avut când am plecat.

[îmi număram degetele

ciudat, depăşiseră perfecţiunea lui şapte...]

Septembrie

Pasiunile sunt dame de companie.

au doar două atribute

ispita şi fuga…

dacă vrei să mă revezi

asigură-te, mai înainte de toate

că ţi-ai nivelat straturile inimii…

pentru tine iubirea e ca o mânuşă

o cauţ disperat numai când îţi este frig.

mă ocupă o potecă luminată

peste mine stau înşirate bănci, felinare,

frunze, peste care oamenii mici calcă nepăsător...

degetele mâinilor mele joacă un fel de dans al ploii

e ceva molcom, notoriu

ceva exasperant, puţin înclinat spre malpraxis.

Obişnuiam să ne topim pleoapele, să avem aceeaşi viziune a iubirii

obişnuiam să  turnăm tâmplă din tâmpla noastră

şi sânge din sângele nostru

peste capete, atunci când făceam declaraţii de dragoste.

Am devenit o frântură de lege în gura ta

care poate să fie scuipată incomod, cu blesteme şi repulsii

Mă enervează depărtarea asta de mine,

fără iote, fără viziuni premeditate...

sunt ca o potecă, peste care mugeşte vântul

inundată tot mai adesea de o nelinişte neostoită

de o corvoadă seculară

de sute şi sute de decenii şi ere glaciare;

numai tu nu te oboseşti să dai o fugă prin inima mea.

O să fie un septembrie damnat

sub însemnele unei Dura necessitas

sub însemnele unei axfisieri cu pilule de abstinenţă

sub însemnele unei femei la singular.

Connaissances

Dacă priveşti ochii unui om iţi vei da seama

de mărimea sufletului

dacă îi priveşti mâinile vei ştii câte iubiri a ţinut între degete…

***

oamenii fac cunoştinţă cu ei înşişi

mai întâi de toate

îşi spun

„îmi pare bine să mă cunosc”

împărtăşesc interese, pasiuni

care nu au cum să fie altfel decât comune

ca divizorii matematicii

apoi, peste câţiva ani se îndepărtează

de teamă să nu afle prea multe

respingându-se în circumstanţe funeste

de parcă raţiunile lor nu se împletiseră

dizolvându-se în pragul fiecărei seri cu insomnii

de parcă

nu vorbiseră despre acelaşi Dumnezeu cu palme ţintuite

despre aceeaşi fată sau băiat care i-au ţinut extatici

despre frumuseţile vieţii

despre peregrinării în căutarea celor ca ei

şi a celor care nu sunt ca ei...

de parcă nu se născuseră în aceeaşi toamnă

cu acceaşi apăsare a lăsării cerului în urmă

în urma lor şi în urma celor ce vor veni după

de parcă cei ce se vor naşte din ei nu îi vor numi

mamă sau tată

de parcă nu aveau acceaşi linie a buzei

aceeaşi curbură apăsată a umerilor...

se vor despărţi mai repede decât a durat naşterea lor

într-o zi în care plouă

pentru că se gândesc că ploaia şterge urmele strămoşeşti

rămânând imobili, dezabuzaţi

până în ziua în care îşi vor da seama că sunt acelaşi lucru

ca sinonimele care zbiară periodic după aliaţi

şi se vor cunoaşte iar

într-o încercare teribilă de asanare a celuilalt

întrebându-se coleric

dacă s-au mai vazut înainte...

îşi dăduseră seama în final

că  nu asemanarea apropie lucrurile, ci diferenţele care le unesc într-un mod
armonios.

Marţi

Mi-am făcut rezervare zilele trecute

în emisfera stângă a cugetelor tale,

te-am aşteptat până mi-au crăpat zorile

zbătându-se periodic între gene

ca un interludiu,

ca o întrerupere incomodă.

Îmi stă pe limbă dragostea asta a ta

care îşi pierde nasturii pe zi ce trece

nu ştiu dacă mă va crede cineva

când îi voi striga în faţă că dragostea

nu se poartă cu mânuşi

când îi voi striga

că dragostea e ca o chienne

cu jumătate de normă

care obişnuia să fie în tinereţea ei

castă,

feminină,

pudică,

uneori cu simţul umorului...

aş vrea să mă pot cere înapoi

ca să-mi interzic iubirea

mi-aş lua o slujbă cu normă întreagă

***

şi aş coase nasturi

Albastru, întotdeauna albastru

Mi-am dat seama că seara

sunt predispusă la alienare sentimentală

pruncii se nasc fără viziuni

la fel ca mine, noaptea târziu...

nu m-am cunoscut niciodată atât

de puţin ca acum

nu m-am cunoscut ieri, când mă aşteptam la colţ de stradă

în speranţa că am să mă recunosc

mi-am spus că am să fiu îmbrăcată în albastru

ca să fiu sigură că mă voi întâlni cu mine

nu m-am cunoscut nici azi

când scriam metafore şi le prindeam de sârmă cu punctuaţiile

pe care le-am găsit mototolite în căuşul zdrelit al genunchilor

nu m-am recunoscut, când grăbită să-mi prind neajunsurile din urmă,

am trecut pe lângă mine, fără ezitări, fără tresăriri ale genelor.

De o vreme încoace mi-am uitat şi numele

mi-am uitat şi numărul coastelor

si câte îi datorez lui A.,

am uitat dacă am putut vreodată să merg în coate

sau să mănânc un coş întreg cu cireşe

am uitat dacă m-am născut mâine, sau în vreo altă zi

neimportantă a săptămânii,

dacă am atâtea degete ca toată lumea,

sau dacă lumile mele au o mână stângă universală

pe care o folosesc în cazul în care căile lor drepte se dezlănţuie.

mi-ar plăcea ca înainte să adorm

să ştiu câte greşeli au abuzat de sufletele mele

şi câte işi vor mai cere drepturile de acum încolo

ca să le pot atârna deasupra capului ca pe nişte pietre de aducere aminte

îmbrăcate în albastru, întotdeauna albastru.

Geneză

Suntem graţiaţi,

alfabetizaţi în estetica raţiunii pure

am fost storşi pe pământ, amândoi de aceeaşi parte

casanţi, rupţi în călcâie

zdreliţi în coate, pe inimi, între frunţi...

au mugit anotimpurile, ca femeile prinse între naştere si oprelişti

au ras de pe faţa pământului ţărâna...au consumat-o pe oameni.

#s-au combinat generaţii pt a ieşi

o dată la o sută de ani un artist,

o podoabă a milei divine

o oglindă neşlefuită cu gulerul mereu răvăşit

cu buzele prinse-s proptele

cu gene...ce gene,

poetice, religioase

cu carne de jertfă-ntre oase

cu carne de tun, ca praful de puşcă

dezorganizat, pulbere, negru... #

suntem graţiaţi

avem dreptul la moarte, acum...

Popas

 

     Mă gândesc că trebuie să încep să aspir la o cunoaştere exhaustivă a lucrurilor care iau proporţii în jurul meu. Am totuşi certitudinea, in intimo meo, că nu voi găsi niciodată ceea ce caut. Stă în natura adevărurilor generale să menajeze omul pe care îl chinuie, îndeajuns de mult încât să nu se dezbrace în faţa lui, nu prea puţin de teamă să nu-i sfredelească  naivitatea curiozităţii.

Rotund

 

Ne naştem cu fiecare ploaie autumnală,

cu fiecare cadenţă a paşilor care măsoară distanţa

dintre moarte şi dragoste

suntem ca două animale de pradă

legate la ochi şi la inimi

ghidându-se doar după mirosul carnal...

suntem ca două tâmple răsfrânte, golite de raţiune

aşezate undeva deasupra oraşului

scârţâind zgomotos când trebuie să se adune...

#am iubit necunoscuţi

ai iubit mistere...

m-am născut cu spatele la dragoste

genunchii mi-au fost zdreliţi încă de la început

stam singură cu ochii în cârje

cu mâinile legate alegoric în faţă.

Călcâiele-mi atingeau conceptul,

eram ciclică, rotundă-n uimire...

stam singură pe margini din tine

cu palmele pansându-ţi iubirea

ca nu cumva pe zi ce trece să se micşoreze.

#Am iubit necunoscuţi

ai iubit mistere...

Catharsis

Pleoapele-mi sunt pleoape peste ochii tăi,

Mâinile, mâini peste gura ta...

faldurile buzelor tale s-au răsfrânt dintotdeauna

ca sângele martirilor căzuţi pe cruce

ştiind aprioric că-l vor vedea pe Dumnezeu.

ai trecut cu suflare de om peste cugetul meu

ai zdrobit căutarea mea neîncetată, neistovită, seculară

ai calculat cât îmi va lua să te iubesc neîncetat

ai plagiat marile săruturi ale vremurilor noastre

ai tras cuvintele de şireturi

ai oprit căutarea lor perpetuă, catharsis-ul lor de final de poezie,

#ai uitat ecuaţiile iubirii.

De-atunci plouă în sufletul meu

cu jocuri murdare de schimb de memorii

ai un zâmbet ludic, diavolesc

de fiecare dată când îţi spun că mă uiţi,

de fiecare dată când mă încurci cu urmele de coaste

înfipte în carne, în tâmple

#de-atunci e o înserare mai grea între uşiorii inimii mele

e o încarcerare de moarte a îngerilor mei,

rămaşi fără urme de cer între umeri...

Coconul 1

 

Să stăm pentru un moment cu faţa la noi

să ne pedepsim pentru că am crezut şarpele şi l-am renegat pe Dumnezeu

să ne pedepsim pentru că suntem colerici, analfabeţi, mai mereu rămaşi în urmă

să ne pedepsim pentru că nu suntem recunoscători şi pentru că

nu am înţeles până acum tot ce implică iubirea.

***

versificăm tăcerea dintre noi

ardem catalitic

căci nu se poate altfel...

Avem o povară substanţială, sisifică,

alăptăm necugetat idei diavoleşti

cu degetele lipite de ochiul din mijloc

creştem talmudic, după lege

iubim talmudic, după lege.

Câte lucruri n-am văzut, acolo

unde nu-i nimic de privit

câte guri nu am sfărâmat , acolo

unde cuvintele curgeau cu uimire...

***

cât am pierdut cu poetul ăsta al meu,

l-am văzut zilele trecute, la colţ de stradă

vindea faguri de miere...

Oamenii care aduc ploaia

Printre prinşii de război ai inimii tale

nu-mi mai număr nefiinţele

m-ai slobozit, un gol fără nume zace

-în mine şi tine-

iar eu, din centru,

răzbat anecdotic supunându-l pe cel mai mic dintre noi;

am un munte de zei gata să sară în apărarea mea

şi a noastră

despărţirea nu înseamnă întotdeauna minus unul

rămân doar eu

eu si cu mine, gata întotdeauna de război

împotriva iubirilor ca tine,

niciodată calculate până la final,

cu margini deşănţate, unghiuri particulare pline cu cifre şi cifre.

# Noi doi suntem primi,

un singur divizor comun stă ca mărturie a naşterii

din aceeaşi femeie

mă uit la noi dimineaţa devreme, ca un radical dublu ne despărţim

dezlegând uşor exponenţii firii tale,

inima mea e cu o măsură mai mare

am o infinitate de semidrepte uzate, înălţate din piept şi din gură

...inversabil trigonometric...

Cândva alaltăieri ai plecat,

lucrurile tale nu mai atârnau,

ai lăsat în urmă miros de madlene şi cafea

urme monotone ale trecerii tale prin faţa razei,

prin faţa lui Dumnezeu-

în vise îmi apari doar ca o rădăcină raţională,

ca o iubire reductibilă

ţi-am uitat gustul.

Există o teoremă care spune că oamenii solitari

au marele avantaj că se aud pe ei înşişi

solitudinea mea îmi dă de gândit

în fiecare punct zace un plan

obişnuiam să fim concurenţi,

concentrici uneori,

uimiţi şi goi în faţa dragostei

la fel ca

Noe când a văzut pentru prima oară ploaia...

inima mea stă înfăşurată într-o alegorie în dungi

proiecţia ta în mine, atinge

limitele inferioare ale haosului

ale dezgropării nefiinţei din fiinţă

a trecut ceva vreme de la ultima noastră cruciadă

obişnuiam să avem aceleaşi riduri,

aceleaşi cute primordiale ale apăsării

oasele noastre erau făcute din aceeaşi ţărână

femeia va rămâne întotdeauna datoare cu o coastă

gândurile ne ieşeau prin pori

respiram aceleaşi guri de aer, sacadat, ritmic.

nu îmi dau seama când,

în ce moment al căutării mele sisifice

te-am pierdut

ca pe un copil mic căruia nu-i mai simţi mâna

transpirată

a fost o iubire frugală, plesnită pe alocuri

păcat că noi nu am văzut asta la început

semăna izbitor cu un măr pârguit...

# e timpul să cobor acum,

am scăpat cu visele întregi

dar nu ştiu cum îţi e ţie...