Albastru, întotdeauna albastru

Mi-am dat seama că seara

sunt predispusă la alienare sentimentală

pruncii se nasc fără viziuni

la fel ca mine, noaptea târziu...

nu m-am cunoscut niciodată atât

de puţin ca acum

nu m-am cunoscut ieri, când mă aşteptam la colţ de stradă

în speranţa că am să mă recunosc

mi-am spus că am să fiu îmbrăcată în albastru

ca să fiu sigură că mă voi întâlni cu mine

nu m-am cunoscut nici azi

când scriam metafore şi le prindeam de sârmă cu punctuaţiile

pe care le-am găsit mototolite în căuşul zdrelit al genunchilor

nu m-am recunoscut, când grăbită să-mi prind neajunsurile din urmă,

am trecut pe lângă mine, fără ezitări, fără tresăriri ale genelor.

De o vreme încoace mi-am uitat şi numele

mi-am uitat şi numărul coastelor

si câte îi datorez lui A.,

am uitat dacă am putut vreodată să merg în coate

sau să mănânc un coş întreg cu cireşe

am uitat dacă m-am născut mâine, sau în vreo altă zi

neimportantă a săptămânii,

dacă am atâtea degete ca toată lumea,

sau dacă lumile mele au o mână stângă universală

pe care o folosesc în cazul în care căile lor drepte se dezlănţuie.

mi-ar plăcea ca înainte să adorm

să ştiu câte greşeli au abuzat de sufletele mele

şi câte işi vor mai cere drepturile de acum încolo

ca să le pot atârna deasupra capului ca pe nişte pietre de aducere aminte

îmbrăcate în albastru, întotdeauna albastru.