Toate pozele, poeziile si picturile sunt proprietatea STANCIU FLAVIA, asa ca nu ai de ce sa-mi copiezi sau sa-mi stergi aiurelile...
Campanie anti-furt
Incalcarea dreptului de autor se pedepseste conform legii nr. 8/1996.

miercuri, 14 aprilie 2010

S-a-ntâmplat





S-a-ntâmplat într-o dimineaţă
la fel de ciudată ca ploile obligate
să cadă.
S-a-ntâmplat fără scuze, fără maniere
ca punctul forţat să apese pe gol.
Ca o fecioară impusă, stradală
mi se desfăşura alăturarea aceea de
cărămizi, de oase, de viduri.
Cu febrilitatea unei existenţe
Deja scheletizate, creionate din sfori.
S-a-ntâmplat într-o dimineaţă
imediat după apus, după colţul
străzii mintale
când pentru întâia oară am întârziat să te iubesc.

vineri, 9 aprilie 2010

Să ningă iar…




Nu a mai nins de secole
în gubernia corpurilor mici
aşa cum a nins atunci,
demult
ca o excrescenţă, ca o înflorire
pe spatele palid al
oraşului.
Nu ne-am mai iubit de mult
aşa cum obişnuiam
în tramvaiele îngheţate
cu geamuri ocolite de steluţe
ale suflării noastre.
Parcă ningea mai frumos înainte
cu lacrimi, cu gene, cu fulgi
pe inimi, sub inimi
oriunde
oricât de mult comandai tu.

Acum e imperios necesar
să ne cercetăm reciproc
să observăm dacă nu cumva lipsa zăpezii
se datorează în mare măsură
iubirii noastre.

duminică, 4 aprilie 2010

Spre noapte


În seara aceea el umbla nevăzut pe cer
doar în nopţile cu lună plină
se putea uni cu Albastrul.
Ştia totuşi că era ruşinos,
subversiv,
dar şi-a zis:
„Ultima oară, ultima oară să fie
mi-i casa atât de aproape de deget.”
Ştia că iubirea lui tainică
de nici un folos n-avea să-i fie,
dar şi-a zis atunci ca pentru-ntâia oară:
„ ultima oară, ultima oară să fie.”

În fiecare noapte plină de lună
se mişca el grăbit spre celeste palate
spre ramuri divine, spre moarte...
dar ce-i păsa lui, omului de geniu
când dragostea lui era mare,
mai mare...

Şi-ascunde firav mâinile-n palme
„ să nu transpiri azi,
am nevoie de tine”,
spunându-şi, roteşte din gene.
Azi scriem...

vineri, 2 aprilie 2010

Băieţelul cu chibrituri



Eşti un prost fără iubire
dar te sincronizezi subtil cu timpul...
toată lumea e a ta
de la oceanele inadecvării tale
la văile pe care eu nu le-am găsit niciodată.
Alergi în fiecare seară,
fără rabat,
în colţurile uitate,
în pădurile de ceară de sub mare,
printre coastele străvezii şi moi,
pe deasupra ideilor mele,
ca un copil al nimănui,
ca un nefericit,
ca un artist.
Toată lumea e a ta
de la Iubirea din Vest
până la delicatele mărgele ale decăderii.
În fiecare dimineaţă,
străbaţi acelaşi curs nestrămutat de cuvinte,
de fiecare dată zăcând la amiază,
pe altă epopee, pe altă pală de vânt.
Te găsesc mereu mai firav, mai tânăr
mai fericit...
mai aproape de mine,
de tine,
mai impresionant în dureri,
mai profund, mai frumos,
mai departe...

joi, 1 aprilie 2010

Să ne-amintim iubirea...



Aş scrie despre nemurire şi moarte
cu gânduri distilate şi grăbite
dar, vezi tu,
diferenţa asta dintre muză şi boem
se naşte transversal, sferic
în mintea obiditului.
Aş putea vorbi despre nemurire şi moarte
dar dilemele existenţiale
pe care le progresăm metodic, analitic
nu mi-ar permite
o oarecare aerisire
a spaţiului dintre raţionalitate şi sentiment.
Aş scrie despre nemurire, despre moarte
dar înainte de toate aş vrea să înţeleg
iubirea...

Nu ruginim în iubire, nu facem riduri
Dragostea noastră se limitează mereu la un punct
situat uneori mai aproape de tine, sau invers.
Nu mai ţin socoteala anilor petrecuti împreună
întotdeauna mi se pare că totul a început ieri
când vom fi bătrâni îţi voi arăta calea spre absolut
o vom transcede împreună „eu” şi cu „Tu”
ca pe o cale profetizată anterior
de bătrânii cu barbă, de apocalipse.
Totuşi, când o să mor, aş vrea să-mi amintesc iubirea
ca pe o domnişoară de onoare
ofilită în faţa altarului.
Aş vrea să-mi aduc aminte de iubirea neîmpărtăşită,
ca un omagiu adus jertfirii de suflete,
cu toate stazele ei ateiste,
cu toată părerea de rău
că s-a-ntâmplat, că a avut loc,
la fel ca ploaia de vară,
curată, pură, care incomodează.

Aş vrea să-mi amintesc iubirea
În cel mai frumos fel de a fi al ei.

sâmbătă, 27 martie 2010

Poeţilor...


Poeţilor nu trebuie să li se spună ce să facă
să li se aşeze pe masă buza, cuvântul
să li se toarne sângele-n cupe
irisu-n ploape, toamna-n veşminte.
Poeţilor nu trebuie să li se spună cum se moare
cum se împătureşte viaţa în o mie de clipe
o mie de rânduri, o mie de palme.
Nu-i întreba ce-nseamnă pentru ei conştiinţa
logica gravării cercului pe roată
nu-ţi vor răspunde, dânşii, niciodată
nici vara, nici astăzi, nici peste moarte
nu le arăta cu degetul bucata de tine
presată cu sare şi strânsă în pagini
slăvindu-le lor iubirile, dramele...
te vor uita îndată.
Nu-ţi dori dealtfel niciodată
Mâna lor cu vene zvâcnite
cu tragica lor poveste cu ramuri
şi degete tocite, albite, uitate de vreme.
Nu-i chestiona cu privire la vreme,
la muză, ibovnice, soartă...
poeţilor nu trebuie să li se spună niciodată
că viaţa lor va fi încununată de veşnice cangrene
că mamele lor i-au născut pentru suferinţa
eternei, eternei himere.

joi, 18 martie 2010

Reculegere pentru viaţă



Seva îşi continuă drumul prin cercuri concentrice
iar tu nu vei putea
nicicând să-mpiedici infestarea ţesuturilor
lemnoase.
Urcă la fel de limpede ca viaţa
în uter
iar tu nu vei putea
niciodată s-o sorteşti pieirii.
Dacă ai privi puţin
în jos ai observa că
inima ta e mai lăsată.
La cei o mie de ani ai săi
imploră iubirea să nască fecioare
işi striveşte amanţii, ibovnicii
ajunge la capătul strâmb al uitării de oameni.
Din sud vine actorul
nestingherit de tine
îşi scoate picioarele din buzunare.
Te întorci după vântul de ieri
care trece prin tine
ca viaţa prin oase
iar tu nu vei putea
niodată să-i răsfoieşti
timbrele, vuietul
castitatea, alcovul.
Din nord vine o inimă
o inimă ca un peşte.
Ai solzi, ai coadă
traversezi grăbit fără să-ţi pese
doar e Roşu, e Verde…
vulgaritatea din tine zbiară pe foaie
dar totuşi mâna ta continuă să scrie
îţi spui: „Literele nu roşesc”
doar e Roşu, e Verde...

sâmbătă, 13 martie 2010

Urban...


Am creat special un oraş numai
al nostru
privat oamenilor de dincolo de noi,
de însămi, de însuţi...
Întotdeauna ai avut un fel aparte
înclinat spre uman
uşor obsedant poetic, artistic
ai moştenit graţios defectele strămoşilor tăi
iar mie mi-ai dăruit mereu
câte puţin din fiecare.
S-a întâmplat ca în Eden
numai că am schimbat exponenţii.
Ai câte puţin din mama şi tatăl tău
aceeaşi bunătate şi înclinaţie
spre bătrâneţe.
Ai ceva din mine, din Eva
poate sarcasmul sau
"intoleranţa la mere"
Mi-aş dori ca toate nopţile
să le petrecem sub luna plină
pe care o umflam de fiecare dată
mereu mai mult ca înainte
în speranţa de a avea o lume
argintie, aurie, roşie uneori
după bunul nostru plac.
Primăverile noastre au însă
totdeauna prevestirea morţii
poate pentru că inevitabil
asociez începuturile frumoase
cu o premoniţie diabolică
a ruperii...
E interesant să observ
cum îţi bei cafeaua în fiecare dimineaţă
jenându-te copilăresc de urmele
roşii pe care le las pe curbura
palidă a cănii,
de inima ta şifonată,
de şuviţele ciufulite, încâlcite,
de cutele din jurul gâtului
atunci când te încruntai în faţa
inimii mele.

Singurul lucru care mi-ar plăcea
să nu se întâmple în oraşul
nostru
ar fi să nu te prostituezi în faţa
iubirii.

miercuri, 10 martie 2010

Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare.



Dar totuşi cvadratura cercului ar trebui să fie pentru tine
o glorioasă dovadă care contestă nemurirea;
ar trebui să te gândeşti ce-i de partea cealaltă a podului
nu prea mult ca să nu sfărâmi curiozitatea
îndeajuns ca să o posezi.
Observaţiile tale te fac nebun
siguranţa lucid
când te culci ai grijă de fiecare dată
să nu-ţi şifonezi pielea,
faci incursiuni în inimile poeziilor frustrate
gândindu-te că nu mai ai nimic de oferit,
îţi aduci doar câteodată aminte
de ce se află sub carne
trupul tău e făcut din mânăstiri de marmură
albă
bigotism ipso facto,
cărămizile vieţii tale sunt
numai exordii
niciodată nu-ţi aduci aminte de ultimele piese.
De fiecare dată când te naşti
îmbătrâneşti fără să-ţi dai acordul.
Trupul tău încălzeşte doar pietre.

dar totuşi ştii că totul e o farsă tragică
ştii că tot ce ai trăit e de o mie de ori mai bun ca
sfârşitul, începutul, uitarea, viaţa,
căpşunile cu frişcă, toamna, trupurile dezvelite, Moliere, Shakespeare, Rembrandt
poezia, pânzele cu peşti coloraţi, ultima zi de şcoală,
mai bun decât vacanţele prelungite, iarba, fericirea pură,
asfinţitul, apa sărată, buzele dulci, muzica, timpul pierdut,
tinereţea, ciocolata amăruie, satisfacţia, dragostea, moartea...

miercuri, 3 martie 2010

Poezia nu s-a născut poezie de dragoste...


Să ne ferească Dumnezeu
de acea dragoste clasică,
pudică, neîmpărtăşită.
E cea mai tristă epopee
ce poartă sub ea
numele tuturor umilinţelor.
Am ură, reneg şi mă tem
de acea dragoste
de acea pudică, neîmpărtăşită dragoste,
pe care proştii o numesc poem.
Mi-e teamă să scriu poezie
nebună poezie de amor,
fără să cad răpusă de moarte lirică,
cugetător,
liniştit,
voluntar,
ca bătrânii poeţi ce-şi
aşteaptă decesul,
murmurând decenii, reînviind veacuri,
schizofrenici, nebuni, murdari de cuvinte.

Despre mine

Fotografia mea
Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec