Aş scrie despre nemurire şi moarte
cu gânduri distilate şi grăbite
dar, vezi tu,
diferenţa asta dintre muză şi boem
se naşte transversal, sferic
în mintea obiditului.
Aş putea vorbi despre nemurire şi moarte
dar dilemele existenţiale
pe care le progresăm metodic, analitic
nu mi-ar permite
o oarecare aerisire
a spaţiului dintre raţionalitate şi sentiment.
Aş scrie despre nemurire, despre moarte
dar înainte de toate aş vrea să înţeleg
iubirea...
Nu ruginim în iubire, nu facem riduri
Dragostea noastră se limitează mereu la un punct
situat uneori mai aproape de tine, sau invers.
Nu mai ţin socoteala anilor petrecuti împreună
întotdeauna mi se pare că totul a început ieri
când vom fi bătrâni îţi voi arăta calea spre absolut
o vom transcede împreună „eu” şi cu „Tu”
ca pe o cale profetizată anterior
de bătrânii cu barbă, de apocalipse.
Totuşi, când o să mor, aş vrea să-mi amintesc iubirea
ca pe o domnişoară de onoare
ofilită în faţa altarului.
Aş vrea să-mi aduc aminte de iubirea neîmpărtăşită,
ca un omagiu adus jertfirii de suflete,
cu toate stazele ei ateiste,
cu toată părerea de rău
că s-a-ntâmplat, că a avut loc,
la fel ca ploaia de vară,
curată, pură, care incomodează.
Aş vrea să-mi amintesc iubirea
În cel mai frumos fel de a fi al ei.
