Toate pozele, poeziile si picturile sunt proprietatea STANCIU FLAVIA, asa ca nu ai de ce sa-mi copiezi sau sa-mi stergi aiurelile...
Campanie anti-furt
Incalcarea dreptului de autor se pedepseste conform legii nr. 8/1996.

joi, 1 aprilie 2010

Să ne-amintim iubirea...



Aş scrie despre nemurire şi moarte
cu gânduri distilate şi grăbite
dar, vezi tu,
diferenţa asta dintre muză şi boem
se naşte transversal, sferic
în mintea obiditului.
Aş putea vorbi despre nemurire şi moarte
dar dilemele existenţiale
pe care le progresăm metodic, analitic
nu mi-ar permite
o oarecare aerisire
a spaţiului dintre raţionalitate şi sentiment.
Aş scrie despre nemurire, despre moarte
dar înainte de toate aş vrea să înţeleg
iubirea...

Nu ruginim în iubire, nu facem riduri
Dragostea noastră se limitează mereu la un punct
situat uneori mai aproape de tine, sau invers.
Nu mai ţin socoteala anilor petrecuti împreună
întotdeauna mi se pare că totul a început ieri
când vom fi bătrâni îţi voi arăta calea spre absolut
o vom transcede împreună „eu” şi cu „Tu”
ca pe o cale profetizată anterior
de bătrânii cu barbă, de apocalipse.
Totuşi, când o să mor, aş vrea să-mi amintesc iubirea
ca pe o domnişoară de onoare
ofilită în faţa altarului.
Aş vrea să-mi aduc aminte de iubirea neîmpărtăşită,
ca un omagiu adus jertfirii de suflete,
cu toate stazele ei ateiste,
cu toată părerea de rău
că s-a-ntâmplat, că a avut loc,
la fel ca ploaia de vară,
curată, pură, care incomodează.

Aş vrea să-mi amintesc iubirea
În cel mai frumos fel de a fi al ei.

sâmbătă, 27 martie 2010

Poeţilor...


Poeţilor nu trebuie să li se spună ce să facă
să li se aşeze pe masă buza, cuvântul
să li se toarne sângele-n cupe
irisu-n ploape, toamna-n veşminte.
Poeţilor nu trebuie să li se spună cum se moare
cum se împătureşte viaţa în o mie de clipe
o mie de rânduri, o mie de palme.
Nu-i întreba ce-nseamnă pentru ei conştiinţa
logica gravării cercului pe roată
nu-ţi vor răspunde, dânşii, niciodată
nici vara, nici astăzi, nici peste moarte
nu le arăta cu degetul bucata de tine
presată cu sare şi strânsă în pagini
slăvindu-le lor iubirile, dramele...
te vor uita îndată.
Nu-ţi dori dealtfel niciodată
Mâna lor cu vene zvâcnite
cu tragica lor poveste cu ramuri
şi degete tocite, albite, uitate de vreme.
Nu-i chestiona cu privire la vreme,
la muză, ibovnice, soartă...
poeţilor nu trebuie să li se spună niciodată
că viaţa lor va fi încununată de veşnice cangrene
că mamele lor i-au născut pentru suferinţa
eternei, eternei himere.

joi, 18 martie 2010

Reculegere pentru viaţă



Seva îşi continuă drumul prin cercuri concentrice
iar tu nu vei putea
nicicând să-mpiedici infestarea ţesuturilor
lemnoase.
Urcă la fel de limpede ca viaţa
în uter
iar tu nu vei putea
niciodată s-o sorteşti pieirii.
Dacă ai privi puţin
în jos ai observa că
inima ta e mai lăsată.
La cei o mie de ani ai săi
imploră iubirea să nască fecioare
işi striveşte amanţii, ibovnicii
ajunge la capătul strâmb al uitării de oameni.
Din sud vine actorul
nestingherit de tine
îşi scoate picioarele din buzunare.
Te întorci după vântul de ieri
care trece prin tine
ca viaţa prin oase
iar tu nu vei putea
niodată să-i răsfoieşti
timbrele, vuietul
castitatea, alcovul.
Din nord vine o inimă
o inimă ca un peşte.
Ai solzi, ai coadă
traversezi grăbit fără să-ţi pese
doar e Roşu, e Verde…
vulgaritatea din tine zbiară pe foaie
dar totuşi mâna ta continuă să scrie
îţi spui: „Literele nu roşesc”
doar e Roşu, e Verde...

sâmbătă, 13 martie 2010

Urban...


Am creat special un oraş numai
al nostru
privat oamenilor de dincolo de noi,
de însămi, de însuţi...
Întotdeauna ai avut un fel aparte
înclinat spre uman
uşor obsedant poetic, artistic
ai moştenit graţios defectele strămoşilor tăi
iar mie mi-ai dăruit mereu
câte puţin din fiecare.
S-a întâmplat ca în Eden
numai că am schimbat exponenţii.
Ai câte puţin din mama şi tatăl tău
aceeaşi bunătate şi înclinaţie
spre bătrâneţe.
Ai ceva din mine, din Eva
poate sarcasmul sau
"intoleranţa la mere"
Mi-aş dori ca toate nopţile
să le petrecem sub luna plină
pe care o umflam de fiecare dată
mereu mai mult ca înainte
în speranţa de a avea o lume
argintie, aurie, roşie uneori
după bunul nostru plac.
Primăverile noastre au însă
totdeauna prevestirea morţii
poate pentru că inevitabil
asociez începuturile frumoase
cu o premoniţie diabolică
a ruperii...
E interesant să observ
cum îţi bei cafeaua în fiecare dimineaţă
jenându-te copilăresc de urmele
roşii pe care le las pe curbura
palidă a cănii,
de inima ta şifonată,
de şuviţele ciufulite, încâlcite,
de cutele din jurul gâtului
atunci când te încruntai în faţa
inimii mele.

Singurul lucru care mi-ar plăcea
să nu se întâmple în oraşul
nostru
ar fi să nu te prostituezi în faţa
iubirii.

miercuri, 10 martie 2010

Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare.



Dar totuşi cvadratura cercului ar trebui să fie pentru tine
o glorioasă dovadă care contestă nemurirea;
ar trebui să te gândeşti ce-i de partea cealaltă a podului
nu prea mult ca să nu sfărâmi curiozitatea
îndeajuns ca să o posezi.
Observaţiile tale te fac nebun
siguranţa lucid
când te culci ai grijă de fiecare dată
să nu-ţi şifonezi pielea,
faci incursiuni în inimile poeziilor frustrate
gândindu-te că nu mai ai nimic de oferit,
îţi aduci doar câteodată aminte
de ce se află sub carne
trupul tău e făcut din mânăstiri de marmură
albă
bigotism ipso facto,
cărămizile vieţii tale sunt
numai exordii
niciodată nu-ţi aduci aminte de ultimele piese.
De fiecare dată când te naşti
îmbătrâneşti fără să-ţi dai acordul.
Trupul tău încălzeşte doar pietre.

dar totuşi ştii că totul e o farsă tragică
ştii că tot ce ai trăit e de o mie de ori mai bun ca
sfârşitul, începutul, uitarea, viaţa,
căpşunile cu frişcă, toamna, trupurile dezvelite, Moliere, Shakespeare, Rembrandt
poezia, pânzele cu peşti coloraţi, ultima zi de şcoală,
mai bun decât vacanţele prelungite, iarba, fericirea pură,
asfinţitul, apa sărată, buzele dulci, muzica, timpul pierdut,
tinereţea, ciocolata amăruie, satisfacţia, dragostea, moartea...

miercuri, 3 martie 2010

Poezia nu s-a născut poezie de dragoste...


Să ne ferească Dumnezeu
de acea dragoste clasică,
pudică, neîmpărtăşită.
E cea mai tristă epopee
ce poartă sub ea
numele tuturor umilinţelor.
Am ură, reneg şi mă tem
de acea dragoste
de acea pudică, neîmpărtăşită dragoste,
pe care proştii o numesc poem.
Mi-e teamă să scriu poezie
nebună poezie de amor,
fără să cad răpusă de moarte lirică,
cugetător,
liniştit,
voluntar,
ca bătrânii poeţi ce-şi
aşteaptă decesul,
murmurând decenii, reînviind veacuri,
schizofrenici, nebuni, murdari de cuvinte.

miercuri, 24 februarie 2010

Nudus cum nuda


Ne vom iubi periodic, ascetic,
ca ţiganii.
Ne vom iubi la marginea oraşului,
în cimitire, în cavouri,
ca părăsiţi de soartă
şi nevoiaşi ai mării.
Ne vom iubi ca frunzele toamna,
ca amintirile uitate,
consolându-ne reciproc.
Ne vom iubi asceptizat
de teama noutăţii...
ne vom iubi trufaş, nedrept, lumesc,
fără păsare, fără conştiinţă, fără păcat.
Ne vom iubi ca marmura cristalizată, rece,
precum ploaia ce cade pe spatele
iubitei sale.
Ne vom iubi astenic, dar doar uneori,
adăpostindu-ne
sub bolte, sub lună, sub cer.
Ne vom iubi curat, fără pată,
ne vom iubi nebun, pătimaş, cu tot
ce avem, acum, mereu şi
de fiecare dată când vom avea nevoie.
ne vom iubi mărunt
prin poduri, prin sare, prin praf,
ca înamoraţii întinşi pe caldarâm,
pe alge, pe strofe de nisip.

Ne vom iubi goi,
prin pieţe aglomerate,
pe turnuri,
pe vecie...

marți, 23 februarie 2010

Aici şi pretutindeni...


Aş vrea să scriu despre zona asfinţiturilor pure. Despre mănunchiurile de crengi suspendate traversând molcom vreo bucată de lumină. Asfinţitul pur cred că se restrânge la un pumn de amintiri. Întotdeauna are ceva din nostalgia trecutului.
Totul devine sacralizat, ataşat unei lumi în care ai voie să vorbeşti cu gura plină de sentimente...
Doamne, ce aproape e de mine vara. O simt cum respiră, cum trece vaporoasă pe deasupra mea, plutind. E senzaţia aceea de ploaie virgină care cade doar pentru tine.
Am început să visez că existenţa mea se derulează în poziţia fetusului limitat. Într-un fel am avut întotdeauna dreptate. Sunt ghemuită, strivită, sufocată, obligată să ma nasc iar si iar până când o să învăţ să trăiesc fără ciorne. Dar când mă gândesc că deasupra mea zace o răsucire fină de puritate clocotită îmi spun: "Nu sunt eu omul al cărui suflet e atras de Paradis, precum apa din izvorul Africii?"

luni, 8 februarie 2010

Arta este o colaborare între Dumnezeu şi artist, şi cu cât face artistul mai puţin, cu atât mai bine.(Andre Gide)



















p.s: am avut tentativa de a scrie si cum le-am lucrat dar avand in vedere timpul fabulos de incarcare al blogului meu, am decis sa parasesc ideea in cauza...oricum, sunt 3 pe panza si restul in creion si acuarele cu apa...

sâmbătă, 6 februarie 2010

Visez, deci exist!


Dependenţa face parte din noi…iar pentru a lămuri subiectul să lăsăm deoparte pentru câteva clipe toată manifestaţia şi reclama. Să vorbim despre dependenţă dar să nu aducem în discuţie drogul. În preambul să dăm câteva lămuriri. Dependenţa, fără a face prezumţii pecabile, face parte din natura firească a omului. Normalitatea poate că şi-ar ieşi din definiţie dacă am spune că omul, fie el cabotin sau persoană livrească, nu deţine un soi de nebunie latentă şi de dependenţă faţă de lucrurile mefistofelice. Însă aici nu e vorba de nimic păcătos şi ieşit din limitele bunului simţ, însă urmările pot decădea fiinţa. Să-ţi explic până la final ideea mea. Dependenţa, fie ea înclinată spre lucruri bune sau rele, subjugă. Deci pornim din start de la premisa unei căi nefericite. Iar dacă aducem totul spre o conotaţie ignobilă, decăderea ar fi inevitabilă. Însă, aşa cum am şi menţionat, noi ne vom înclina spre o dependenţă cognitivă şi anume, aceea a viselor. Aşa că întrebarea mea va suna cam aşa: Te-ai drogat vreodată cu vise? Iar dacă îmi vei răspunde pozitiv, dă-mi voie să te întreb din nou: Şi eşti dependent?
Iar acum, că am dezvăluit şi drogul, să-ţi explic pe scurt de ce cred că dependenţa de vise e tribulaţie. A dori tot timpul ceva ce nu ai, nu numai că vizează incapacitatea obţinerii, dar mai mult decât aspectele sibilinice, vizează sufletul. Iar să te joc cu sufletul e cea mai mare prostie pe care o poate săvârşi un fiu al Evei. Uneori mă gândesc ce bine ar fi fost ca mintea să fie separată de inimă...( dar iar trec în stări onirice)... Revenind totuşi la dependenţa de vise, aş putea spune că e cea mai crudă înşelare a sufletului, cea mai perfidă înşelare a lumii interioare...iar partea care mă îngrijorează cel mai mult: nu te poţi opri. Cum să-i spui unui om să nu mai viseze dacă ăsta e singurul lucru pe care îl mai are de făcut? „ O, inimă, ce-nseamnă mări de sânge?”

Despre mine

Fotografia mea
Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec