Spunea tranşant şi uşor ironic G. B. Shaw într-o cugetare probabil fulgurantă: “Felul meu de a glumi este să spun adevărul. Aceasta este cea mai nostimă glumă din lume.” Găseşti surprinzător la Pleşu aceeaşi înclinaţie spre adevăruri primordiale, gândite îndelung înainte, dar niciodată aşezate canonic cu scopul de a produce revelaţii. Uimeşte, şi suprimă totodată indiferenţa, nonşalanţa, şi fermitatea cu care se impun şi se zdrobesc lehamitea, prostia sau uşurătatea conduitei. Snobismul secolului nu e atacat în mod pernicious pentru a arăta comparaţia, vădită de altfel, dintre inferior şi superior ci tocmai pentru că se speră, pentru că încă se speră la o pastişă a Edenului. Cartea lui Pleşu îmbină însă nu numai îndemnuri la viaţă ci şi cugetări despre ea. În fond, nu poţi schimba « nimicuri » dacă nu ai petrecut îndeajuns timp cu fiecare încât să le cunoşti toate mofturile. Filozofia lui răzbate eroic printre nedumeriri sau fraze meditative, apăsând istoric pe probleme de naturi înalte, caste. Cartea îi debutează cu constatări şi îndemnuri, cu mediocrităţile cu care se îndeletniceşte, în mod voit sau nu, boierimea de azi şi cu metode de a combate eficient insuficienţa sentimentală şi raţiunea dezgolită. Cartea lui devine un manifest pentru independenţa intelectuală şi pentru (re)cunoaşterea lumii.
Se remarcă însă sporadic idei cu care cititorul, fie el trecut prin experienţa cugetării fie prin cea a primelor întâlniri cu estetica filozofiei, nu poate fi de acord. Sublinia Pleşu în primele sale capitole că sensul vieţii e un unicat ce aparţine fiecărui individ în parte. Cu afirmaţia conform căreia fiecare persoană întrupează în sine un sens individual îmi permit să fiu de acord, însă tind să cred că nu putem rezuma viaţa la un singur ţel. Înainte însă de a parafraza neconcordanţa aş menţiona că ceea ce consider eu un sens al vieţii este lucrul care te face fericit şi pentru care ţi-ai da viaţa. Pornind de la simpla definiţie de mai sus aş concluziona că e posibil să nu existe neapărat un singur sens al vieţii. Aş vorbi mai degrabă despre sensurile vieţii care pot bineînţeles să alcătuiască un tot primordial. Mă gândesc ca omul va căuta întotdeauna lucruri care îl fac fericit şi pentru care, moral vorbind, ar merita să-şi dea viaţa, iar fericirea nu se poate limita la un singur atribut, definit sau nedefinit. De asemenea, mi se pare inutil şi totodată înclinat spre absurd să crezi ca poţi trăi fără să ştii De ce. Devine imperios să cunoşti sensul vieţii tale, nu să te retragi sub un răspuns plat şi pripit, ci să agonizezi într-o încercare disperată de a te găsi :
« Întrebarea cu privire la sensul vieţii nu are decât de câştigat de pe urma întârzierii răspunsului. E preferabil să trăieşti îndelung, sub febrilitatea întrebării, decât sub geometria plată a unui răspuns pripit. Când răspunsul apare prompt în imediata vecinătate a întrebării, înţelepciunea se retrage, ironic, îndărătul unei ideologii. » Nu poţi, aşa cum sugerează Pleşu, să treci prin lume fără o conştienţă de tine, fără un calcul asupra infinitului spre care te îndrepţi. Cred că există sensuri ale vieţii care pot şi trebuie să fie descoperite pentru ca omul să poată trăi ca om.
Titlul însă defulează târziu, într-o semnificaţie mai amplă, ascunsă în spatele căutării de sine sau de ceilalţi, căci adevărata frumuseţe a vieţii pare să stea la Pleşu nu în insistenţa de a redeveni oameni ci în insistenţa de a-l găsi pe Dumnezeu. Citându-l pe Gustave Thibon, Pleşu împărtăşeşte aceeaşi raţiune : « Două soiuri de fiinţe pe care nu le pot suporta : cei care nu-l caută pe Dumnezeu şi cei care-şi imaginează că l-au găsit ». Întreaga sa scriere apare astfel ca o căutare sisifică, neîncetată a omului care întotdeauna pledează pentru divinitate şi pentru care lipsa acesteia în momentele de căpătâi sau de nimic ale ipochimenului care a uitat să apoteozeze devine nu numai nedumerire dar şi dezacord. În plan teologic nu există oameni care l-au găsit pe Dumnezeu ci oameni care încă mai caută, care încă mai tind spre frumuseţea uitată a vieţii. Se remarcă pregnant apropierea dintre Pleşu şi sacralitate, asemenea unui Arghezi febril care continuă să-şi scrie psalmii. Pentru el, moartea pe cruce cuprinde în sine o demnitate covârşitoare, « o perspectivă sumbră a morţii tragice, nemiloase », care poartă însemnele mântuirii, căci, da, Isus nu poate sta lângă Socrate sau Seneca. Religiozitatea atinge şi margini observaţionale, atrăgându-se astfel atenţia asupra caracterului de oaspete al patimii. Într-adevăr, noi suntem buni conducători de vicii şi ispite, însă ideea că răul se instalează în tine devenind un chip, o primejdie distinctă iar tu nu eşti de fapt rău în genere, îmi pare puţin periculoasă. A afirma că omul nu e rău ci e doar folosit în mod greşit nu e total eronat însă exclude parţial implicarea noastră. Simpla alegere de a deveni si apoi a rămâne un canal prost apare ca o greşeală din partea omului. Să spunem că « bătălia e pierdută » dacă ne vedem răi, lasă loc scuzelor şi sustragerilor din faţa unor responsabilitaţi reale. De fapt, Dumnezeu poate fi găsit numai dacă parcurgem o creştere spirituală constantă, numai dacă refuzăm ispitele, viciile şi patimile care ne sunt furnizate neîncetat.
Tocmai pentru că divinitatea apare în secolul nostru ca o inaniţie spirituală, Pleşu consideră just o încadrare a explicaţiilor ei sfera eseurilor care îi întregesc cartea. Scriind despre speranţă sau mânie, despre frică sau inflaţia politicului, Pleşu nu face altceva decât să aducă în faţa cititorului dileme primordiale a căror substanţă s-a rătăcit undeva între indiferenţă şi clişeu. Umorul care îi însoţeşte adevărurile sporeşte autenticitatea, căci în fond opera cea mai buna e cea care se bazează pe experienţa proprie. Pleşu culege astfel idei şi întâmplări care au rezonat în propria-i conştiinţă, servindu-le drept căpătâi pentru o generaţie care refuză simplitatea umilă a vieţii, care vede in dragoste o dilemă, dependentă de clarobscur, care cere o listă cu « cele 100 de cărţi », pentru a se culturaliza.
« Dacă acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos. »
