Mă gândesc că trebuie să încep să aspir la o cunoaştere exhaustivă a lucrurilor care iau proporţii în jurul meu. Am totuşi certitudinea, in intimo meo, că nu voi găsi niciodată ceea ce caut. Stă în natura adevărurilor generale să menajeze omul pe care îl chinuie, îndeajuns de mult încât să nu se dezbrace în faţa lui, nu prea puţin de teamă să nu-i sfredelească naivitatea curiozităţii.
sâmbătă, 30 iulie 2011
miercuri, 27 iulie 2011
Rotund
Ne naştem cu fiecare ploaie autumnală,
cu fiecare cadenţă a paşilor care măsoară distanţa
dintre moarte şi dragoste
suntem ca două animale de pradă
legate la ochi şi la inimi
ghidându-se doar după mirosul carnal...
suntem ca două tâmple răsfrânte, golite de raţiune
aşezate undeva deasupra oraşului
scârţâind zgomotos când trebuie să se adune...
#am iubit necunoscuţi
ai iubit mistere...
m-am născut cu spatele la dragoste
genunchii mi-au fost zdreliţi încă de la început
stam singură cu ochii în cârje
cu mâinile legate alegoric în faţă.
Călcâiele-mi atingeau conceptul,
eram ciclică, rotundă-n uimire...
stam singură pe margini din tine
cu palmele pansându-ţi iubirea
ca nu cumva pe zi ce trece să se micşoreze.
#Am iubit necunoscuţi
ai iubit mistere...
duminică, 24 iulie 2011
Catharsis
Pleoapele-mi sunt pleoape peste ochii tăi,
Mâinile, mâini peste gura ta...
faldurile buzelor tale s-au răsfrânt dintotdeauna
ca sângele martirilor căzuţi pe cruce
ştiind aprioric că-l vor vedea pe Dumnezeu.
ai trecut cu suflare de om peste cugetul meu
ai zdrobit căutarea mea neîncetată, neistovită, seculară
ai calculat cât îmi va lua să te iubesc neîncetat
ai plagiat marile săruturi ale vremurilor noastre
ai tras cuvintele de şireturi
ai oprit căutarea lor perpetuă, catharsis-ul lor de final de poezie,
#ai uitat ecuaţiile iubirii.
De-atunci plouă în sufletul meu
cu jocuri murdare de schimb de memorii
ai un zâmbet ludic, diavolesc
de fiecare dată când îţi spun că mă uiţi,
de fiecare dată când mă încurci cu urmele de coaste
înfipte în carne, în tâmple
#de-atunci e o înserare mai grea între uşiorii inimii mele
e o încarcerare de moarte a îngerilor mei,
rămaşi fără urme de cer între umeri...
joi, 21 iulie 2011
Coconul 1
Să stăm pentru un moment cu faţa la noi
să ne pedepsim pentru că am crezut şarpele şi l-am renegat pe Dumnezeu
să ne pedepsim pentru că suntem colerici, analfabeţi, mai mereu rămaşi în urmă
să ne pedepsim pentru că nu suntem recunoscători şi pentru că
nu am înţeles până acum tot ce implică iubirea.
***
versificăm tăcerea dintre noi
ardem catalitic
căci nu se poate altfel...
Avem o povară substanţială, sisifică,
alăptăm necugetat idei diavoleşti
cu degetele lipite de ochiul din mijloc
creştem talmudic, după lege
iubim talmudic, după lege.
Câte lucruri n-am văzut, acolo
unde nu-i nimic de privit
câte guri nu am sfărâmat , acolo
unde cuvintele curgeau cu uimire...
***
cât am pierdut cu poetul ăsta al meu,
l-am văzut zilele trecute, la colţ de stradă
vindea faguri de miere...
marți, 19 iulie 2011
Oamenii care aduc ploaia
Printre prinşii de război ai inimii tale
nu-mi mai număr nefiinţele
m-ai slobozit, un gol fără nume zace
-în mine şi tine-
iar eu, din centru,
răzbat anecdotic supunându-l pe cel mai mic dintre noi;
am un munte de zei gata să sară în apărarea mea
şi a noastră
despărţirea nu înseamnă întotdeauna minus unul
rămân doar eu
eu si cu mine, gata întotdeauna de război
împotriva iubirilor ca tine,
niciodată calculate până la final,
cu margini deşănţate, unghiuri particulare pline cu cifre şi cifre.
# Noi doi suntem primi,
un singur divizor comun stă ca mărturie a naşterii
din aceeaşi femeie
mă uit la noi dimineaţa devreme, ca un radical dublu ne despărţim
dezlegând uşor exponenţii firii tale,
inima mea e cu o măsură mai mare
am o infinitate de semidrepte uzate, înălţate din piept şi din gură
...inversabil trigonometric...
Cândva alaltăieri ai plecat,
lucrurile tale nu mai atârnau,
ai lăsat în urmă miros de madlene şi cafea
urme monotone ale trecerii tale prin faţa razei,
prin faţa lui Dumnezeu-
în vise îmi apari doar ca o rădăcină raţională,
ca o iubire reductibilă
ţi-am uitat gustul.
Există o teoremă care spune că oamenii solitari
au marele avantaj că se aud pe ei înşişi
solitudinea mea îmi dă de gândit
în fiecare punct zace un plan
obişnuiam să fim concurenţi,
concentrici uneori,
uimiţi şi goi în faţa dragostei
la fel ca
Noe când a văzut pentru prima oară ploaia...
inima mea stă înfăşurată într-o alegorie în dungi
proiecţia ta în mine, atinge
limitele inferioare ale haosului
ale dezgropării nefiinţei din fiinţă
a trecut ceva vreme de la ultima noastră cruciadă
obişnuiam să avem aceleaşi riduri,
aceleaşi cute primordiale ale apăsării
oasele noastre erau făcute din aceeaşi ţărână
femeia va rămâne întotdeauna datoare cu o coastă
gândurile ne ieşeau prin pori
respiram aceleaşi guri de aer, sacadat, ritmic.
nu îmi dau seama când,
în ce moment al căutării mele sisifice
te-am pierdut
ca pe un copil mic căruia nu-i mai simţi mâna
transpirată
a fost o iubire frugală, plesnită pe alocuri
păcat că noi nu am văzut asta la început
semăna izbitor cu un măr pârguit...
# e timpul să cobor acum,
am scăpat cu visele întregi
dar nu ştiu cum îţi e ţie...
vineri, 27 august 2010
Poem cu statut liric
#o haită de lupi îmi umblă prin suflete
am îndrăznit, m-am uitat la mine
mi-am redescoperit cele şapte suflete în agonie
erau într-o încercare de moarte
aşa cum sunt mai toate bucăţile de carne care vor să aibă mâini şi picioare.
mi-am revăzut toate literele, purtând încă
semnul degetelor în ele
şi urmele de pantof cu care le-am zdrobit
când nu voiau a-mi da ascultare,
mi-am găsit cugetul pierdut
şi amforele pline cu spaţii demne de lirism
mi-am revăzut credinţa, iubirea,
amanţii uitaţi, picioarele de lemn din care fabricam inimi.
#grozavă nebunie zăcea în mijlocul acestui trup
ca o ultimă strigare a artei
ca o ultimă strigare a artei.
am îndrăznit, m-am uitat în mine
atingându-mi pentru ultima oară raţiunea
era dogmatică, înclinată spre pragmatism
spre uşile care se închid mereu...
stătea cu spatele la mine
scuipând printre ideologii...
mi-am revăzut tinereţea, umerii zdrobiţi
scrierea sfârşită...
#am murit...dar am murit urcând.
duminică, 22 august 2010
Ne vom obişnui unul cu celălalt până când dragostea va deveni reîncarnare
Se reciclează iubirile, în împreunarea asta putredă de inimi
dezlănţuite
oamenilor ciclici le lipseşte aerul
noi ducem lipsă de barbaritate castă, de dragoste încă nedeschisă,
virgină.
amanţii au coarde sensibile
disponibile sufletelor nedescifrate
noi rămânem cu moartea.
rămânem cu moartea
cu aerul ăsta mizer de oraş
cu claustarea nuanţelor noastre empirice
trăim cosmogonia deziluziilor ataşate de fiecare braţ drept
de fiecare coastă ruptă şi lipsită de bărbăţie.
rămânem unul cu celălalt
până când plictiseala va face din noi obiecte de artă
până când umerii noştri atât de obişnuiţi unul cu altul
se vor uni macabru, diavolesc
într-o singură încordare
într-un singur mănunchi de suflete cu două măşti şi jumătate
până când palmele vor forma un căuş ostenit de acelaşi scris ofensat,
până când ne vom turna în ureche consolările interioare, schimnice
şi ne vom obişnui unul cu altul
în existenţa asta care-şi târâie paşii tot mai aproape de moarte
Ne vom obişnui unul cu celălalt până când dragostea va deveni
reîncarnare.
joi, 19 august 2010
Îmi mor poeziile...
Am depăşit substanţa
m-am încadrat perfect în istoria neamurilor rescrise
pe genunchii mei se scria nemurirea
iar palmele-mi erau trecere între filozofie şi grabă.
îmi văd literele aşezate într-o altă plămădeală...
morţii nu ştiu a scrie
greşeşti
căci morţii îşi scriu nemurirea mai bine decât
artiştii consacraţi ai durerii.
îmi văd abnegaţiile, dramele, odihnindu-şi căpătâiul
pe alte coaste care strigă cu aplomb înspre lume...
îmi freamătă carnea, sufletul se întoarce adamic la începuturi
muşcând-şi buzele în dorinţa de a face alte rime,
altă cerneală înscrisă sub nume de femeie.
Îmi fug strofele printre gene,
sărutându-mi durerea scăpată-ntre culmile mâinii...
poeţii-şi ucid propria moarte
greşeşti
căci scriu testamente
de fiecare dată când poezia lor
cunoaşte altă împreunare,
alte urme de suflet pe care să-şi jure iubire,
poeţii cunosc moartea...
de fiecare dată când vorbele le sunt luate din braţe.
marți, 17 august 2010
Eram telurici
[ Bărbaţii trec prin sufletul femeilor
încălţaţi, cu ghetele pline de noroi
scuzându-se apoetic apoi
de murdărie, de deranj. ]
***
în ziua în care mi te-ai făcut cunoscut
eram umbrită de curbe premergătoare
aveam coastele înnădite dezirabil
şi desenam ambiguu pe tivul rochiei
tot ceea ce avea să se întâmple.
În ziua în care te-am cunoscut
încarceram cuvinte aidoma
nebunilor care-şi scriu memoriile pe şerveţele
şi se gândesc în fiecare seară
la un catharsis cât mai cuprinzător şi edenic.
se scurgea din mine poezia,
căci dragostea te face să pierzi bucăţi din neajunsurile tale
devenisem telurici
lăsam urme volatile de călcâie peste toate paginile
împreunându-ne genele pentru o reflectare cât mai ingenioasă
a unuia în celălalt...
nu eram niciodată
căci
umbrele oamenilor nu se preling decât dacă
sunt conştiente de întuneric.
Nu eram
....
niciodată.
sâmbătă, 14 august 2010
Mărturisire
cuvintele periclitează limba
întotdeauna au făcut-o...
#Poeţii decăderii desfrunzesc copacii
zboară libelule prin sufletul lor
ca printr-o grădină bine aerisită...
poemul ăsta este scris cu greutate
se aseamănă cu o plagă
cu o controversă embrionară
care în pântece îşi compune o alchimie personală
o compoziţie de caractere simbiotice, asemenea omului
poemul ăsta e ca un martir
dus la cruce
ca o alternanţă de paranteze pătrate
care au convingerea că pot naşte cercuri,
e un poem întors,
pe deplin întors...
care se-njoseşte, tăiat cu coasa
în adevăruri şi rebuturi
în parte femeiască si parte bărbătească.
In fine, e un poem nedemn de milă
care conţine cantităţi majore din
sufletele autorului...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Despre mine
- ```*Wo [-] In*```
- Trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec









