Îmi mor poeziile...

Am depăşit substanţa

m-am încadrat perfect în istoria neamurilor rescrise

pe genunchii mei se scria nemurirea

iar palmele-mi erau trecere între filozofie şi grabă.

îmi văd literele aşezate într-o altă plămădeală...

morţii nu ştiu a scrie

greşeşti

căci morţii îşi scriu nemurirea mai bine decât

artiştii consacraţi ai durerii.

îmi văd abnegaţiile, dramele, odihnindu-şi căpătâiul

pe alte coaste care strigă cu aplomb înspre lume...

îmi freamătă carnea, sufletul se întoarce adamic la începuturi

muşcând-şi buzele în dorinţa de a face alte rime,

altă cerneală înscrisă sub nume de femeie.

Îmi fug strofele printre gene,

sărutându-mi durerea scăpată-ntre culmile mâinii...

poeţii-şi ucid propria moarte

greşeşti

căci scriu testamente

de fiecare dată când poezia lor

cunoaşte altă împreunare,

alte urme de suflet pe care să-şi jure iubire,

poeţii cunosc moartea...

de fiecare dată când vorbele le sunt luate din braţe.