DEDICAŢIE LITERARĂ

Epoca noastră,
situându-se, sub un mit al Ştiinţei
îi obligă pe literaţi la somn.
E noaptea în care copiii
visează la iubire
ca nişte disperaţi de nelinişti.
Au buzele roase de atâtea
şi-atîtea
cuvinte, care ies fluid, molcom
ca lacrimile sărate
opintindu-se uneori,
aproape mereu
între gene groase, negre, murdare.
Se sufocă uşor, fără abnegaţii
înecaţi cu sudoarea propriilor amintiri.
Se spune că arta se dezvoltă
doar în afara parantezelor axiomatice
şi foarte departe de limitele infinitului
ca o melopee,
ca un tablou de-al lui Dali
cu proptea, cu absoluturi.
Nu m-am gândit niciodată la artă,
la actul creaţiei în sine,
ca la o aspiraţie către invizibil,
o transgregare a prezentului motric,
independentă oarecum de noi.
Aş asocia involuntar arta cu o icoană
veche, cu vopseaua sărită
cu lemnul încrustat încă dur
murdară pe alocuri de ruj, udă, plesnită...

dar purtând încă acea apăsare a lui Dumnezeu.

Avem destule motive

Avem destule motive
să ne-ntoarcem cetăţile împotriva iubirii
ca nişte soldaţi cu sufletul plecat în delegaţie.
Avem toate motivele ca inimile noastre
să fie trecute în registrul de naşteri
ca pietoni romantici,
ca obiecte de artă care potenţează mistere.
Avem toate motivele să scuzăm realitatea
pentru toată lipsa ei de infantilitate,
pentru mineralizarea viselor noastre.

Avem destule motive
să uităm, să iubim,
să ne cerem iertare în faţa vieţii
în faţa artei,
pentru toate versurile bătute
de malarie, de durere
pentru toate cuvintele fără noimă,
pentru prostie,
pentru tristeţi nefondate.

Avem toate motivele
să ne răzvrătim în faţa sinelui
în faţa cruntei deznădejdi a dragostei
fără maniere,
fără scuze,
fără regret.

Încă te-aştept...

Încă te-aştept la marginea mărilor cristalizate
cu simţurile acordate
cu tâmplele legate de lacrimi
cu părul răsucit de sare...
tu, Artisit, profund şi tainic te gândeşti din nou la
moarte...
aş vrea să ne prefacem că viaţa e o infinită penetrare de inimi
o veşnică întrupare în nuduri simetrice
înlănţuite-n suspine,
uitate de lume.
Încă te-aştept cu presimţiri edenice şi valuri febrile
când marea din mine zbiară periodic
şi-ascultă vuiet de lacrimi...
fără cuget te înalţai mai presus de inimi
uitându-ţi ibovnica, soarta
cu braţele scrise, cu parul în lături
cu versuri în palme
„Nu-i loc în iubire, nu-i har pentru noi.”
spuneai enigmatic,
spuneai aprioric.

Încă te-aştept
cu inima-n pumni de silabe
cu dor în veşminte
cu buzele roase
iar dragostea mea e atât de uitată de vreme...
Tu, Poet, profund şi tainic, te gândeşti din nou la moarte?

În noapte

Trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut…
meseria de nebun e cea mai frumoasă meserie.

În fiecare noapte oamenii impersonali se propagă
pe cer
cu rugăminţi vesperale, acide, cu palme-nroşite
murdare de muze
care vin, nu mai vin…

trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut
expresiile neliniştii mele urmează aceeaşi cale nebătută
aceeaşi ceartă cu Dumnezeu
cu cerul, cu puii de înger.
Doamne, până când mai cerni slove pe chipuri
în această umilinţă fără preget a oamenilor Tăi?
Te căzneşti uneori, gândind că sunt asemenea Ţie,
să-mi dai cu-ndurare domniţe divine
şi lege şi castă iubire.
Oare nu-mi e gândul în aceeaşi ardoare ca ziua apusă
când scriu, nu mai scriu
mă pierd în cuvinte stricate
şi singur, pieziş mi-i dorul de Tine ?
Şi, Doamne, cât de necuprins Ţi-i şi Ţie
dorul de lume…

Cu arme de foc ţintite spre nordul decăderii umane
mă-ndrept aprioric
cu cărţi de cuvinte, cu mâini mai murdare
dovedindu-Ţi că scrierile mele nu Te neagă,
nu Te crucifică, nu Te uită.
Si uneori, pe alocuri, se simte noroiul fiinţei
întorcându-mă adamic la-nceputuri.
Se răscoleşte atunci sufletul meu într-o încercare de moarte
aşa cum degetul Tău răsfiră edenic valurile mării,
mi-apare în faţă un şir cunoscut de imprecaţii şi căderi
ale poetului din mine
când în fiecare seară blestemam cu ciudă
lipsa mea de cuvinte, de versuri şi rime…

mă simt uneori mai josnic, mai infam
când murmurul meu cu privire la Tine
se-nneacă-n limitele suflării umane.
Cum aş putea, Doamne, să mă întorc
cumva de la mijloc în sus
în aşa fel încât palmele mele să-Ţi atingă întotdeauna
cerul.
Ar fi vorba atunci de o imprimare a scrierii mele
pe stele, pe lună, pe lumea albastră.
Aş cunoaşte atunci cu precădere
că sunt asemena Ţie
iar fiecare cădere, izbire
fiecare rupere de cuvinte divine
ar dispărea fără urmă, lăsându-mă înger.

Dar, vezi Tu, asemănarea asta dintre mine şi lume
atât de pregnant îmi apare în rimă
încât în nopţile vertebrate-n lumină
Te caut în toată dezordinea de litere
de vorbe, de limbă,
sub lume, sub mine,
răscolindu-mi încet şi atent sufletul
şi viaţa şi posibila moarte prin ardere
şi planşa mea întreagă de poezie…

Şi strig, de fiecare dată mai tare,
Unde eşti, Doamne, în nemărginita ta asemănare cu mine,
unde Ţi-i muza promisă şi palma cu rime?

Şi-n fiecare seară mi se izbeşte-ntrebarea de ziduri
de dezolanta mea sihăstrie
şi strig, nu mai strig
Te caut în mine.

Kitten...

E ora de vârf

E ora de vârf
În care se naşte din zăpadă, zăpadă.
E ora în care halatul îţi pare atât de schimonosit.
Da...e ora de vârf,
E ora în care toate sufletele
Se-adună uitate, din colţurile reci şi umede
Ale salonului o sută şapte.
Eşti palid, eşti doar o masă de carne hialină
Toate venele ţi se strâng ghemotoc
Într-o convulsie permanentă şi albă.
Acum două clipe erai plin de o efuziune caldă
Puteai distinge durerea de renunţare,
dar acum, e ora de vârf...
E ora în care sufletul tău refuză să creadă.
Devii pentru două secunde
ateul convins al durerii eterne.
Eşti doar o mână de tribulaţii efemere.
Intri într-o stază febrilă a ideilor tale
şi-ncepi a face inventarul lumii...
Fii Evei îţi înconjoară tot trupul
şi ştii că vei avea parte de o moarte distilată.
Doar pentru două secunde ai parte
de toate întrebările de-o viaţă.
Dar...e ora de vârf
E ora în care nu-l poţi întreba nimic
pe Dumnezeu.
Eşti palid, eşti doar o masă de carne străină
Eşti omul cu viaţa pecabilă şi livrească
Eşti omul ce nu va mai avea să vină...
Ajungem din nou în salonul o sută şapte
Unde halatul apretat îţi striveşte trupul puhav
Iar acum faţa îţi e inundată de o expresie placidă
Simţi mai mult ca niciodată îndemnul la rugăciune.
E ora de vârf,
în care Dumnezeu răspunde tuturor întrebărilor.
Iar pentru tine,
E ora în care nu vei întreba nimic
Pentru că ţi-a luat două secunde să aflii că nu asta ţi-e datoria.
E ora de vârf, iar cerul i-atât de aproape...

Copilarie

Copil se frământă
negăsindu-şi drama între fiicele din zori
fie, îşi spunea anecdotic,
să amânăm împreunarea sufletelor noastre
sunt hibrid...
desacralizăm iubirea,
tristeţea e o greşeală.
Fugita de ochii lumii
se-ascunse-ntre puncte
copila nătângă...
oare nu ştia că visul se rasfaţă puţin
în faţa ochilor ei de cretă?
Crezuta-i că visele-s moarte
când ele dansau jocul ruletei în faţa ta,
cântând cu cerul.

În dimineaţa cafelei amare
porneşte copila de cretă spre lume
cu o mie de vise în pumni.
La fiecare cotitură de potecă
i se răsfiră degetele, pierzând boabe din copilărie.
E un fel de poveste a ei
cusută metodic în tivul rochiţei
un fel de gamă curbată a zâmbetelor de copile.

Amiaza o prinde pe culmea iubirii
sentimentele ei crude flutură în bătaia amăgirilor,
îşi spune tăcut:
Iubirea-i o greşeală.
n-are nici nume, nici soţ
se pierde ca praful de cretă în mare...

târziu, foarte târziu atinge apusul
cu ochii amintirilor îi măsoară infinitul
îi mângâie povestea...
şi-ar spune că:
Viaţa-i o greşeală,
dar ştie că frumuseţea copilăriilor ei
n-a cunoscut niciodată marginea eşecului...

Pe urmele dimineţii

Se facuse ziuă în oraşul cu crini
se deschise dimineaţa ca o anemonă
încheindu-şi firav nasturii de marmură rece,
piaţa se umplea tăcut, fără murmur.
Era ziua în care
oamenii îşi plagiau discret inima
era ziua în care vara devenise domnişoară
la fel cum era pe vremuri
când viaţa noastră era mică.
Aveam doar trei clipe scurse
şi furnizam constant iubire
ca o fetiţă care şi-a găsit menirea.
Întotdeauna mi-a plăcut cerul
în infinita lui apropiere de Dumnezeu,
mă gândeam uneori că aş vrea să
pot călca pe nori aşa cum se scurg amprentele,
iubirile, dramele...

Aveam să port întotdeauna ceva din puritatea albastrului
dimineaţa infinitul,
seara castitatea...

S-a-ntâmplat

S-a-ntâmplat într-o dimineaţă
la fel de ciudată ca ploile obligate
să cadă.
S-a-ntâmplat fără scuze, fără maniere
ca punctul forţat să apese pe gol.
Ca o fecioară impusă, stradală
mi se desfăşura alăturarea aceea de
cărămizi, de oase, de viduri.
Cu febrilitatea unei existenţe
Deja scheletizate, creionate din sfori.
S-a-ntâmplat într-o dimineaţă
imediat după apus, după colţul
străzii mintale
când pentru întâia oară am întârziat să te iubesc.

Să ningă iar…

Nu a mai nins de secole
în gubernia corpurilor mici
aşa cum a nins atunci,
demult
ca o excrescenţă, ca o înflorire
pe spatele palid al
oraşului.
Nu ne-am mai iubit de mult
aşa cum obişnuiam
în tramvaiele îngheţate
cu geamuri ocolite de steluţe
ale suflării noastre.
Parcă ningea mai frumos înainte
cu lacrimi, cu gene, cu fulgi
pe inimi, sub inimi
oriunde
oricât de mult comandai tu.

Acum e imperios necesar
să ne cercetăm reciproc
să observăm dacă nu cumva lipsa zăpezii
se datorează în mare măsură
iubirii noastre.