Permetuum mobile

Promite-mi că lumile din care facem parte
nu se vor împreuna grăbit
într-o străfulgerare de graţii,
ci se vor suprapune dramatic,
între acte,
lăsându-ne pe noi dezveliţi
culţi,
ca două litografii...
promite-mi că nu ne vom ajunge niciodată,
ci vom trăi până vom deveni oameni cu o mie de riduri
şi cu inimile mai lăsate
botezându-ne în fiecare an iubirile...

Balada pentru uitare...

Despre sentimentele mele frugale nu ţi-am vorbit niciodată
aşa cum ochii bătrânilor povestesc despre încarnarea fanteziei…
nu ţi-am păstrat un loc lângă paralelismul umerilor mei
aşa cum se cuvine aprioric mai înainte de orice vărsare de dragoste.
Înainte de fiecare decapitare a nopţii
uitam să-ţi aduc aminte că în faţa ta stă o amantă cu o mie de suflete crude
şi aceeaşi şoaptă caldă răsfrântă pe buze:
“Oamenii care respiră atunci când se iubesc
Sunt carnali, animalici...”

Despre lumile uitate între tâmplele mele
am uitat să-ţi vorbesc
ca unui nefericit de soartă căruia uiţi
să-i aşterni în palme, buzele...
am uitat să te refac axiomă
pentru descifrarea marilor dileme care se aşază în părul meu
în fiecare seară,
am uitat să te desfiinţez
şi să te strâng ghemotoc într-un cerc ca un punct
care să-mi aducă aminte
că lucrurile mici înghesuie în sine au cea mai febrilă dragoste.

Pentru toate lucrurile pe care am uitat să le vertebrez în cuvinte
aş vrea să îmi afirm credinţa într-o singura idee:
“ Cred că nebunia este un departament al inimii.”

Regăsire

Într-o zi vom cădea răzbiţi pe pământ,
cerul va înceta a ne mai fi casă
vei purta în păr, la fel ca în zilele de altă dată
aceeaşi inocenţă plăpândă
iar eu ma voi scula din moarte
cu părul plin de sare
şi cu buzele pline de paleative ale despărţirii noastre brute.

În piept îţi vor înflori trandafirii
iar noi ne vom vedea tineri.
Ne vom întâlni pe aceleaşi margini de cuvinte
cu braţele deznădăjduite,
dezbrăcate de atingerea de odinioară.
Vei ascunde-ntre degete limitele pământene
iar eu îţi voi şopti ca întotdeauna:
„N-ai inimă...e doar o piatră care oscilează.”

Nu scrie

Fă orice, numai nu scrie
nu în seara aceasta, nu
îmi datorezi blândeţe, îmi datorezi un pluton întreg
cu sărutări ce se pregătesc de război,
cu sărutări ce făgăduiesc indulgenţe.
Nu te-ncrede în ochi, nu
contactul dintre trupurile noastre se realizează tacit,
cu o intonaţie alfabetică
numai dacă vei întârzia puţin
slovele hibernale...
Mii şi mii,
cad mii şi mii, iubite
fără regrete în faţa iubirii noastre,
mi-i teamă,
te-am explicat de atâtea ori
mi-i teamă să nu devii axiomă
să nu cumva să ai părul plin cu dogme
şi de la mijloc în jos să fii doar poezie...

fă orice în seara asta, iubite
numai nu scrie
nu
oamenii senini au o minge de foc în loc de inimă
parantezele tale sufleteşti întrepătrund cuvinte
se întârzie mai mult ca de obicei
se uită cerul la noi
mă strigi

nu sunt mărunte născociri
toate sunt drame
toate sunt odisee
în seara asta se descompun simţuri până la inerţie
devin un crochiu
iar tu eşti mai cald decât galbenul.

Îmi aşezi pe umeri terminaţiile tale nervoase
înciudate pe viaţă
mă dezveleşti ca pe o pictură
şi le astâmperi pe rând
lângă curbura abisurilor sentimentale vei pune ocrul indiferenţelor imature
iar la sfârşit te vei semna pe spate
ca pictorii ce-şi toarnă-n suflete acuarele
de teama uitării.

Să faci orice în seara asta iubite
numai nu scrie
nu, nu

Nu sunt

Nu sunt poet,
mâinile mele nu au strâns încă celule de îngeri
nu ştiu să fac diferenţa între suflete şi semizei.
Imi pare rău,
dar literele mele nu au făcut niciodată
schimb de amprente,
nu mi-au fost nicicând
niciodată
amante cu inimi despuiate în faţa artei.
Nu ştiu a scrie,
îmi pare rău, dar nu am fost nicicând
nicicum,
poet...

Nu sunt pictor,
nu am spatele făcut din pânze,
culorile sentimentale ale neajunsurilor mele
se preling în fiecare noapte printre colţurile de ochi închişi,
printre coaste, prin tine
fără să poată fi oprite
întârziate...
îmi pare rău
dar e atât de bizar să mă numesc pictor
când n-am suflet
n-am viaţă,
n-am dragoste…

Nu sunt muzician,
mă încâlcesc, nătâng, în sunet
ca un îndrăgostit cu iubirile dereticate
mă ghicesc adeseori
suindu-mi dramele în poduri murdare,
cântându-le odisee
murmurându-le la ureche şoapte
metamorfozându-le.
Dar, totuşi
îmi pare atât de rău
căci nu ştiu a fi muzician…

nu ştiu, nu
nu ştiu totuşi a fi artist…

Înainte

Aş vrea ca înainte să devin
o filozofică amărăciune,
să-mi pun în ordine iubirile din suflet
aş vrea ca timpul să se verse peste mine
ca o uitare
ca o iubire cu trupul prins între acte,
între calmele dezamăgiri ale negrilor
înainte de moarte.
Africa lor e loc mut pentru drame,
femeie arsă de soare
cu pulpele pline de noroi
gâfâind înţelept în faţa
deşerturilor sentimentale.
Aş vrea ca înainte de moarte
să văd copiii umbriţi de soartă
cu zâmbetele răsfrânte şi uscate.
Aş vrea să înţeleg cum ţin ei lumea
în palme murdare,
răsucind-o în joacă
între anii ultimi ai clipelor lor...

Aş vrea ca înainte
ca vertebrele să mi se transforme-n clepsidre
să-mi întreb inima ce dureri are
să-mi întreb sufletul
dacă nu cumva ar vrea să mi se aşeze
în ochi
ca să pot privi lumea cu dragoste...

Aş vrea ca înainte de moarte
să trăiesc o veşnicie...

DEDICAŢIE LITERARĂ

Epoca noastră,
situându-se, sub un mit al Ştiinţei
îi obligă pe literaţi la somn.
E noaptea în care copiii
visează la iubire
ca nişte disperaţi de nelinişti.
Au buzele roase de atâtea
şi-atîtea
cuvinte, care ies fluid, molcom
ca lacrimile sărate
opintindu-se uneori,
aproape mereu
între gene groase, negre, murdare.
Se sufocă uşor, fără abnegaţii
înecaţi cu sudoarea propriilor amintiri.
Se spune că arta se dezvoltă
doar în afara parantezelor axiomatice
şi foarte departe de limitele infinitului
ca o melopee,
ca un tablou de-al lui Dali
cu proptea, cu absoluturi.
Nu m-am gândit niciodată la artă,
la actul creaţiei în sine,
ca la o aspiraţie către invizibil,
o transgregare a prezentului motric,
independentă oarecum de noi.
Aş asocia involuntar arta cu o icoană
veche, cu vopseaua sărită
cu lemnul încrustat încă dur
murdară pe alocuri de ruj, udă, plesnită...

dar purtând încă acea apăsare a lui Dumnezeu.

Avem destule motive

Avem destule motive
să ne-ntoarcem cetăţile împotriva iubirii
ca nişte soldaţi cu sufletul plecat în delegaţie.
Avem toate motivele ca inimile noastre
să fie trecute în registrul de naşteri
ca pietoni romantici,
ca obiecte de artă care potenţează mistere.
Avem toate motivele să scuzăm realitatea
pentru toată lipsa ei de infantilitate,
pentru mineralizarea viselor noastre.

Avem destule motive
să uităm, să iubim,
să ne cerem iertare în faţa vieţii
în faţa artei,
pentru toate versurile bătute
de malarie, de durere
pentru toate cuvintele fără noimă,
pentru prostie,
pentru tristeţi nefondate.

Avem toate motivele
să ne răzvrătim în faţa sinelui
în faţa cruntei deznădejdi a dragostei
fără maniere,
fără scuze,
fără regret.

Încă te-aştept...

Încă te-aştept la marginea mărilor cristalizate
cu simţurile acordate
cu tâmplele legate de lacrimi
cu părul răsucit de sare...
tu, Artisit, profund şi tainic te gândeşti din nou la
moarte...
aş vrea să ne prefacem că viaţa e o infinită penetrare de inimi
o veşnică întrupare în nuduri simetrice
înlănţuite-n suspine,
uitate de lume.
Încă te-aştept cu presimţiri edenice şi valuri febrile
când marea din mine zbiară periodic
şi-ascultă vuiet de lacrimi...
fără cuget te înalţai mai presus de inimi
uitându-ţi ibovnica, soarta
cu braţele scrise, cu parul în lături
cu versuri în palme
„Nu-i loc în iubire, nu-i har pentru noi.”
spuneai enigmatic,
spuneai aprioric.

Încă te-aştept
cu inima-n pumni de silabe
cu dor în veşminte
cu buzele roase
iar dragostea mea e atât de uitată de vreme...
Tu, Poet, profund şi tainic, te gândeşti din nou la moarte?

În noapte

Trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut…
meseria de nebun e cea mai frumoasă meserie.

În fiecare noapte oamenii impersonali se propagă
pe cer
cu rugăminţi vesperale, acide, cu palme-nroşite
murdare de muze
care vin, nu mai vin…

trebuie să scriu,
imperativ, necesar, absolut
expresiile neliniştii mele urmează aceeaşi cale nebătută
aceeaşi ceartă cu Dumnezeu
cu cerul, cu puii de înger.
Doamne, până când mai cerni slove pe chipuri
în această umilinţă fără preget a oamenilor Tăi?
Te căzneşti uneori, gândind că sunt asemenea Ţie,
să-mi dai cu-ndurare domniţe divine
şi lege şi castă iubire.
Oare nu-mi e gândul în aceeaşi ardoare ca ziua apusă
când scriu, nu mai scriu
mă pierd în cuvinte stricate
şi singur, pieziş mi-i dorul de Tine ?
Şi, Doamne, cât de necuprins Ţi-i şi Ţie
dorul de lume…

Cu arme de foc ţintite spre nordul decăderii umane
mă-ndrept aprioric
cu cărţi de cuvinte, cu mâini mai murdare
dovedindu-Ţi că scrierile mele nu Te neagă,
nu Te crucifică, nu Te uită.
Si uneori, pe alocuri, se simte noroiul fiinţei
întorcându-mă adamic la-nceputuri.
Se răscoleşte atunci sufletul meu într-o încercare de moarte
aşa cum degetul Tău răsfiră edenic valurile mării,
mi-apare în faţă un şir cunoscut de imprecaţii şi căderi
ale poetului din mine
când în fiecare seară blestemam cu ciudă
lipsa mea de cuvinte, de versuri şi rime…

mă simt uneori mai josnic, mai infam
când murmurul meu cu privire la Tine
se-nneacă-n limitele suflării umane.
Cum aş putea, Doamne, să mă întorc
cumva de la mijloc în sus
în aşa fel încât palmele mele să-Ţi atingă întotdeauna
cerul.
Ar fi vorba atunci de o imprimare a scrierii mele
pe stele, pe lună, pe lumea albastră.
Aş cunoaşte atunci cu precădere
că sunt asemena Ţie
iar fiecare cădere, izbire
fiecare rupere de cuvinte divine
ar dispărea fără urmă, lăsându-mă înger.

Dar, vezi Tu, asemănarea asta dintre mine şi lume
atât de pregnant îmi apare în rimă
încât în nopţile vertebrate-n lumină
Te caut în toată dezordinea de litere
de vorbe, de limbă,
sub lume, sub mine,
răscolindu-mi încet şi atent sufletul
şi viaţa şi posibila moarte prin ardere
şi planşa mea întreagă de poezie…

Şi strig, de fiecare dată mai tare,
Unde eşti, Doamne, în nemărginita ta asemănare cu mine,
unde Ţi-i muza promisă şi palma cu rime?

Şi-n fiecare seară mi se izbeşte-ntrebarea de ziduri
de dezolanta mea sihăstrie
şi strig, nu mai strig
Te caut în mine.