Nu mi-e teamă...

Nu mi-e teamă de iubire,

mi-e teamă de ce ai putea deveni tu iubindu-mă pe mine.

Nu mi-e teamă de buzele răsfrânte ca două deschideri de lume

în care oamenii mici stau alegoric pe marginea crăpăturilor inferioare

cu minţi psihotronice

dornice de o împreunare grăbită...

mi-e teamă doar de disoluţia inimilor mele,

de degradarea subtilă la care mă vei supune analitic

ca să vezi dacă sunt asemenea ţie...

nu mi-e teamă de moarte

mi-e teamă de ce e înainte de ea

mi-e teamă de inadecvarea mea în faţa dragostei tale

de toţi oamenii aceia obtuzi, de epavele sentimentale pe care le lasă în urmă.

mi-e frică,

mi-e atât de frică de ce aş putea deveni eu dacă tu ai înceta

să reprezinţi pentru mine o ideologie ipotetică a idealismului. 

Mai daţi timp...

Lăsaţi timp,

lăsaţi timp poeţilor să scrie

să disece nemurirea şi haosul

lăsaţi-i să se încarcereze în cuvinte

să-şi încerce îngerii

aruncându-le amendamente.

Lăsaţi timp minţilor luminate

să fure substanţa canoanelor

să iubească până la dezertaţie

inima versurilor

ca nişte romantici sabotaţi,

aruncaţi în culisele dezamăgirilor.

Mai daţi timp artei să se dezvelească

să-şi facă testamentul

să cunoască eternitatea...

Mai daţi timp vidului

să dezvolte plenitudine...

Epistolă

Se povestesc atâtea despre noi, iubite

că am fi căzut,

că am fi abdicat în faţa evoluţiei ascetice a dragostei
că ne-am fi scurs cândva, cumva,
unul în inima celuilalt
transformându-ne în nişte amatori de idolatrie.


Îţi scriu acum,
îţi scriu pentru că tu ai pus disperarea în inima mea ,
într-un apogeu sentimental
în care solilochează dezinvolt rasele apostaziate,
renegate

circumscrise,

ale iubirii...


într-un haos de contraste, într-o stupidă emoţie
a polilor care-şi blesteamă pieile repugnate,
într-o platonică despărţire şi afiliere de abnegaţii
într-o dezlănţuită ură în faţa celor ce se iubesc cu adevărat
m-ai aruncat
m-ai aruncat...


îţi scriu acum,
ca să ştii că femeia care te-a iubit nu-i poezie
nu-i harpă cu citate
pe care să-ţi cânţi nemurirea invocând muze
storcând înainte de decesul luminii
câte un dram de iubire.


Îţi scriu acum
îţi scriu cu aceeaşi dragoste necalculată

care obişnuia să mânuiască tragediile veşniciei

şi să scrie pe buzele ei:

„ când ai să te pui în ordine, omule?”

Agape

Mă gândesc că trebuie să încep să aspir la o cunoaştere exhaustivă a lucrurilor care iau proporţii în jurul meu. Am totuşi certitudinea, in intimo meo, că nu voi găsi niciodată ceea ce caut. Stă în natura adevărurilor generale să menajeze omul pe care îl chinuie, îndeajuns de mult încât să nu se dezbrace în faţa lui, nu prea puţin de teamă să nu-i sfredelească naivitatea curiozităţii.

Eu nu am istorie. M-am născut înaintea ei

Ştiam că pictorul cel mai bun e cel care poate să scoată din fiecare culoare a lui câte un tablou, căci ce e pictura dacă nu arta dramatică de a ţine un jurnal?
Mă întreb însă dacă pentru cineva pictura înseamnă nebunie. Căci pentru mine e cea înaltă formă de iubire dezorganizată, impudică, uneori opacă, ce te determină constant să mori şi să te naşti...

Eu văd mai bine cu mâinile

Spatele meu e făcut anapoda , din desfrânare şi morală. Tind spre ceea ce unii numesc pervertire umană necondiţionată a individualităţii sufleteşti. Pe scurt sunt demon.

Permetuum mobile

Promite-mi că lumile din care facem parte
nu se vor împreuna grăbit
într-o străfulgerare de graţii,
ci se vor suprapune dramatic,
între acte,
lăsându-ne pe noi dezveliţi
culţi,
ca două litografii...
promite-mi că nu ne vom ajunge niciodată,
ci vom trăi până vom deveni oameni cu o mie de riduri
şi cu inimile mai lăsate
botezându-ne în fiecare an iubirile...

Balada pentru uitare...

Despre sentimentele mele frugale nu ţi-am vorbit niciodată
aşa cum ochii bătrânilor povestesc despre încarnarea fanteziei…
nu ţi-am păstrat un loc lângă paralelismul umerilor mei
aşa cum se cuvine aprioric mai înainte de orice vărsare de dragoste.
Înainte de fiecare decapitare a nopţii
uitam să-ţi aduc aminte că în faţa ta stă o amantă cu o mie de suflete crude
şi aceeaşi şoaptă caldă răsfrântă pe buze:
“Oamenii care respiră atunci când se iubesc
Sunt carnali, animalici...”

Despre lumile uitate între tâmplele mele
am uitat să-ţi vorbesc
ca unui nefericit de soartă căruia uiţi
să-i aşterni în palme, buzele...
am uitat să te refac axiomă
pentru descifrarea marilor dileme care se aşază în părul meu
în fiecare seară,
am uitat să te desfiinţez
şi să te strâng ghemotoc într-un cerc ca un punct
care să-mi aducă aminte
că lucrurile mici înghesuie în sine au cea mai febrilă dragoste.

Pentru toate lucrurile pe care am uitat să le vertebrez în cuvinte
aş vrea să îmi afirm credinţa într-o singura idee:
“ Cred că nebunia este un departament al inimii.”

Regăsire

Într-o zi vom cădea răzbiţi pe pământ,
cerul va înceta a ne mai fi casă
vei purta în păr, la fel ca în zilele de altă dată
aceeaşi inocenţă plăpândă
iar eu ma voi scula din moarte
cu părul plin de sare
şi cu buzele pline de paleative ale despărţirii noastre brute.

În piept îţi vor înflori trandafirii
iar noi ne vom vedea tineri.
Ne vom întâlni pe aceleaşi margini de cuvinte
cu braţele deznădăjduite,
dezbrăcate de atingerea de odinioară.
Vei ascunde-ntre degete limitele pământene
iar eu îţi voi şopti ca întotdeauna:
„N-ai inimă...e doar o piatră care oscilează.”

Nu scrie

Fă orice, numai nu scrie
nu în seara aceasta, nu
îmi datorezi blândeţe, îmi datorezi un pluton întreg
cu sărutări ce se pregătesc de război,
cu sărutări ce făgăduiesc indulgenţe.
Nu te-ncrede în ochi, nu
contactul dintre trupurile noastre se realizează tacit,
cu o intonaţie alfabetică
numai dacă vei întârzia puţin
slovele hibernale...
Mii şi mii,
cad mii şi mii, iubite
fără regrete în faţa iubirii noastre,
mi-i teamă,
te-am explicat de atâtea ori
mi-i teamă să nu devii axiomă
să nu cumva să ai părul plin cu dogme
şi de la mijloc în jos să fii doar poezie...

fă orice în seara asta, iubite
numai nu scrie
nu
oamenii senini au o minge de foc în loc de inimă
parantezele tale sufleteşti întrepătrund cuvinte
se întârzie mai mult ca de obicei
se uită cerul la noi
mă strigi

nu sunt mărunte născociri
toate sunt drame
toate sunt odisee
în seara asta se descompun simţuri până la inerţie
devin un crochiu
iar tu eşti mai cald decât galbenul.

Îmi aşezi pe umeri terminaţiile tale nervoase
înciudate pe viaţă
mă dezveleşti ca pe o pictură
şi le astâmperi pe rând
lângă curbura abisurilor sentimentale vei pune ocrul indiferenţelor imature
iar la sfârşit te vei semna pe spate
ca pictorii ce-şi toarnă-n suflete acuarele
de teama uitării.

Să faci orice în seara asta iubite
numai nu scrie
nu, nu