Poem cu statut liric

#o haită de lupi îmi umblă prin suflete

am îndrăznit, m-am uitat la mine

mi-am redescoperit cele şapte suflete în agonie

erau într-o încercare de moarte

aşa cum sunt mai toate bucăţile de carne care vor să aibă mâini şi picioare.

mi-am revăzut toate literele, purtând încă

semnul degetelor în ele

şi urmele de pantof cu care le-am zdrobit

când nu voiau a-mi da ascultare,

mi-am găsit cugetul pierdut

şi amforele pline cu spaţii demne de lirism

mi-am revăzut credinţa, iubirea,

amanţii uitaţi, picioarele de lemn din care fabricam inimi.

#grozavă nebunie zăcea în mijlocul acestui trup

ca o ultimă strigare a artei

ca o ultimă strigare a artei.

am îndrăznit, m-am uitat în mine

atingându-mi pentru ultima oară raţiunea

era dogmatică, înclinată spre pragmatism

spre uşile care se închid mereu...

stătea cu spatele la mine

scuipând printre ideologii...

mi-am revăzut tinereţea, umerii zdrobiţi

scrierea sfârşită...

#am murit...dar am murit urcând.

Ne vom obişnui unul cu celălalt până când dragostea va deveni reîncarnare

      Se reciclează iubirile, în împreunarea asta putredă de inimi

 dezlănţuite

oamenilor ciclici le lipseşte aerul

noi ducem lipsă de barbaritate castă, de dragoste încă nedeschisă,

virgină.

amanţii au coarde sensibile

disponibile sufletelor nedescifrate

noi rămânem cu moartea.

rămânem cu moartea

cu aerul ăsta mizer de oraş

cu claustarea nuanţelor noastre empirice

trăim cosmogonia deziluziilor ataşate de fiecare braţ drept

de fiecare coastă ruptă şi lipsită de bărbăţie.

rămânem unul cu celălalt

până când plictiseala va face din noi obiecte de artă

până când umerii noştri atât de obişnuiţi unul cu altul

se vor uni macabru, diavolesc

într-o singură încordare

într-un singur mănunchi de suflete cu două măşti şi jumătate

până când palmele vor forma un căuş ostenit de acelaşi scris ofensat,

până când ne vom turna în ureche consolările interioare, schimnice

şi ne vom obişnui unul cu altul

în existenţa asta care-şi târâie paşii tot mai aproape de moarte

    Ne vom obişnui unul cu celălalt până când dragostea va deveni

    reîncarnare.

Îmi mor poeziile...

Am depăşit substanţa

m-am încadrat perfect în istoria neamurilor rescrise

pe genunchii mei se scria nemurirea

iar palmele-mi erau trecere între filozofie şi grabă.

îmi văd literele aşezate într-o altă plămădeală...

morţii nu ştiu a scrie

greşeşti

căci morţii îşi scriu nemurirea mai bine decât

artiştii consacraţi ai durerii.

îmi văd abnegaţiile, dramele, odihnindu-şi căpătâiul

pe alte coaste care strigă cu aplomb înspre lume...

îmi freamătă carnea, sufletul se întoarce adamic la începuturi

muşcând-şi buzele în dorinţa de a face alte rime,

altă cerneală înscrisă sub nume de femeie.

Îmi fug strofele printre gene,

sărutându-mi durerea scăpată-ntre culmile mâinii...

poeţii-şi ucid propria moarte

greşeşti

căci scriu testamente

de fiecare dată când poezia lor

cunoaşte altă împreunare,

alte urme de suflet pe care să-şi jure iubire,

poeţii cunosc moartea...

de fiecare dată când vorbele le sunt luate din braţe.

Eram telurici

[ Bărbaţii trec prin sufletul femeilor

încălţaţi, cu ghetele pline de noroi

scuzându-se apoetic apoi

de murdărie, de deranj. ]

***

în ziua în care mi te-ai făcut cunoscut

eram umbrită de curbe premergătoare

aveam coastele înnădite dezirabil

şi desenam ambiguu pe tivul rochiei

tot ceea ce avea să se întâmple.

În ziua în care te-am cunoscut

încarceram cuvinte aidoma

nebunilor care-şi scriu memoriile pe şerveţele

şi se gândesc în fiecare seară

la un catharsis cât mai cuprinzător şi edenic.

se scurgea din mine poezia,

căci dragostea te face să pierzi bucăţi din neajunsurile tale

devenisem telurici

lăsam urme volatile de călcâie peste toate paginile

împreunându-ne genele pentru o reflectare cât mai ingenioasă

a unuia în celălalt...

nu eram niciodată

căci

umbrele oamenilor nu se preling decât dacă

sunt conştiente de întuneric.

Nu eram

....

niciodată.

Mărturisire

cuvintele periclitează limba

întotdeauna au făcut-o...

#Poeţii decăderii desfrunzesc copacii

zboară libelule prin sufletul lor                                                                               

ca printr-o grădină bine aerisită...

poemul ăsta este scris cu greutate

se aseamănă cu o plagă

cu o controversă embrionară

care în pântece îşi compune o alchimie personală

o compoziţie de caractere simbiotice, asemenea omului

poemul ăsta e ca un martir

dus la cruce

ca o alternanţă de paranteze pătrate

care au convingerea că pot naşte cercuri,

e un poem întors,

pe deplin întors...

care se-njoseşte, tăiat cu coasa

în adevăruri şi rebuturi

în parte femeiască si parte bărbătească.

In fine, e un poem nedemn de milă

care conţine cantităţi majore din

sufletele autorului...

Cântecul Evei...

Nu te-am inventat corect

căci buzele tale au o linie desfrânată

capul ţi-e prea mic pentru logică

migrezi, eşti ascetic

şi faci toate astea dinadins

ca să-ţi demonstrezi că nu ai nevoie de sâni

de plete blonde, de gurile strict şi infantil feminine,

că nu ai nevoie de mine...

migrezi, eşti ascetic

şi faci asta în fiecare seară

între orele de vârf ale existenţei remuşcării,

izbindu-te cu capul de tâmpla cerului

în speranţa unei izbăviri divine

unei ploi care să măture, să scuture

apocaliptic

grav apocaliptic...

te văd cum muşti din toate merele pe care le-ntâlneşti

vrei să simţi ce-nseamnă ispita

ce-nseamnă alungarea din femeie.

restabileşti contactul vizual cu mâinile tale

buzele-ţi sunt sparte, ochii departe de casă,

memorezi insolenţa amintirilor tale

care apar întotdeauna ca nişte femei de moravuri uşoare

cu ispite în buzunar.

Alungi din trupul tău toate intervalele

în care nu m-ai cunoscut, în care demenţa ta

depăşea inutilitatea vorbelor

în care trăiai postludiile altor drame

în care erai ca un artist care-şi reprimă arta

cu o degajare mercantilă...

nu te-am inventat corect,

nu ai puncte de suspensie

aşa cum trebuie să aibă toţi iubiţii...

Între 3 şi patru

m-am intoxicat cu nihilism

în sensul pozitiv al înţelesului filozofic

bate sfertul lui trei

sărutând iudaic limba de ceas

ca într-un miez de noapte omniprezent

***

toate femeile din fresce sunt tipuri de Eve

mă-ntreb,

dacă un liber-cugetător ar dăinui veşnic

între braţele femeii,

ce adevăr absolut ar mai putea să rostească

filozofia e un colos

cu coaste scoase din context

refolosite iar şi iar

cu colţurile gurii murdare de cerneală

împânzite paralel cu inima ei

judecând raţional între cupe cu vin

metaforizându-şi semenii

cu acurateţea oamenilor transcedentali.

prostia în schimb e un pigmeu

***

gata! se-apropie patru

năvalnic, spasmodic

cu graba cifrelor care ştiu că urmează trinităţii

e o anomalie

şi totodată parte din tine să spui

că rămâi să cerşeşti depănarea amintirii

trebuie să rup liniştea asta de mijloc

să-i ordon să-şi cumpere gură

nimic nu e nostim

când creşti...

poate doar cele o mie de suflete care cer un acont

***

adam nu va cunoaşte niciodată cum e să fii copil.

Trebuie să plouă

A plouat în ziua în care ai plecat

nici mai mult nici mai puţin

trei picături pe minut

cu graţia apelor ce-şi fac drum în piatră...

***

sunt semne că se schimbă vremea

ploile vor înceta,

planurile lumii trebuie să fie zădărnicite

treptat

altfel te vei întoarce...

m-am aşezat pe-o risipă

adevărul e, prietenul meu,

că inimile mele nu te mai ştiu

palmă peste palmă,

acum când bate de noapte

între umeri ţi se-adăposteau odinioară paşii

şi şopteau: palmă peste palmă

cuget peste cuget

***

Ce scurgere impetuoasă de adaos

trebuie să plouă

altfel te vei întoarce...

Treapta a doua-uitarea

Ne-om reîntâlni, dacă ai vrea

dacă dezmierdare ţi-e suflul

dacă atunci când calci peste ape

tu ţi-aminteşti de mine...

ne-om reîntâlni cândva

mai bătrâni, mai nostalgici, mai storşi de cuvinte

cu inimi aţâţate de vreme, cu mâini încărunţite de brazde

cu cerneală violet la capul patului

ca doi amanţi întârziaţi, ca doi copii cu dulciuri la sân...

vor striga după noi amintirile vremii

mamele învechite chemându-ne-acas’

ne-om reîntâlni cândva, odată

cu mii de urgii în spinare

şi riduri nutrite de ploaie

cu colţurile gurii încă deschise a visare

cu tinereţea ca-n basme păstrată.

Ne-om reîntâlni, şi nu vom cunoaşte

ce suntem, ce-am fost

ce este, ce vine

şi nu vom cunoaşte nicicând, niciodată

ce suntem, ce-am fost

ce este, ce vine...

Bucegi 2010:)

Treapta întâi- fuga

Spuneţi-i nostalgiei

strigaţi-le inimilor dialectice,

dramaturgilor rataţi,

oamenilor care îşi beau poemele,

că voi...

că voi încă vă iubiţi.

Ard tâmplele inferului

însă oamenii încă se iubesc

ce gol aşterne tăcerea în oase nătânge

ce gol...

strigaţi nebuniei să vă lase buzele în pace.

v-ajunge târziul din urmă

ştergându-se pe preşul dragostei voastre

cu flux de zdrobire-ntre palme

cu anomalii fluşturatice

parcă dezlipite din opere ecvestre

ce gol...

ce aşternut cald de promisiuni ispitite

nu daţi frâu liber conştiinţei

în dragoste să nu gândiţi

să fiţi nebuni,

uşori.

ce gol...

ce gol între dragostea asta mare şi vâltoarea banală

a mediocrităţii,

a adjectivelor spasmodice ce descriu obişnuinţa

ce gol zace-ntre inimi şi moarte.

Să ardă tâmplele infernului

iar voi să vă iubiţi,

să vă iubiţi până-n măduva oaselor

dinamic,

plin...