Mărturisire

cuvintele periclitează limba

întotdeauna au făcut-o...

#Poeţii decăderii desfrunzesc copacii

zboară libelule prin sufletul lor                                                                               

ca printr-o grădină bine aerisită...

poemul ăsta este scris cu greutate

se aseamănă cu o plagă

cu o controversă embrionară

care în pântece îşi compune o alchimie personală

o compoziţie de caractere simbiotice, asemenea omului

poemul ăsta e ca un martir

dus la cruce

ca o alternanţă de paranteze pătrate

care au convingerea că pot naşte cercuri,

e un poem întors,

pe deplin întors...

care se-njoseşte, tăiat cu coasa

în adevăruri şi rebuturi

în parte femeiască si parte bărbătească.

In fine, e un poem nedemn de milă

care conţine cantităţi majore din

sufletele autorului...

Cântecul Evei...

Nu te-am inventat corect

căci buzele tale au o linie desfrânată

capul ţi-e prea mic pentru logică

migrezi, eşti ascetic

şi faci toate astea dinadins

ca să-ţi demonstrezi că nu ai nevoie de sâni

de plete blonde, de gurile strict şi infantil feminine,

că nu ai nevoie de mine...

migrezi, eşti ascetic

şi faci asta în fiecare seară

între orele de vârf ale existenţei remuşcării,

izbindu-te cu capul de tâmpla cerului

în speranţa unei izbăviri divine

unei ploi care să măture, să scuture

apocaliptic

grav apocaliptic...

te văd cum muşti din toate merele pe care le-ntâlneşti

vrei să simţi ce-nseamnă ispita

ce-nseamnă alungarea din femeie.

restabileşti contactul vizual cu mâinile tale

buzele-ţi sunt sparte, ochii departe de casă,

memorezi insolenţa amintirilor tale

care apar întotdeauna ca nişte femei de moravuri uşoare

cu ispite în buzunar.

Alungi din trupul tău toate intervalele

în care nu m-ai cunoscut, în care demenţa ta

depăşea inutilitatea vorbelor

în care trăiai postludiile altor drame

în care erai ca un artist care-şi reprimă arta

cu o degajare mercantilă...

nu te-am inventat corect,

nu ai puncte de suspensie

aşa cum trebuie să aibă toţi iubiţii...

Între 3 şi patru

m-am intoxicat cu nihilism

în sensul pozitiv al înţelesului filozofic

bate sfertul lui trei

sărutând iudaic limba de ceas

ca într-un miez de noapte omniprezent

***

toate femeile din fresce sunt tipuri de Eve

mă-ntreb,

dacă un liber-cugetător ar dăinui veşnic

între braţele femeii,

ce adevăr absolut ar mai putea să rostească

filozofia e un colos

cu coaste scoase din context

refolosite iar şi iar

cu colţurile gurii murdare de cerneală

împânzite paralel cu inima ei

judecând raţional între cupe cu vin

metaforizându-şi semenii

cu acurateţea oamenilor transcedentali.

prostia în schimb e un pigmeu

***

gata! se-apropie patru

năvalnic, spasmodic

cu graba cifrelor care ştiu că urmează trinităţii

e o anomalie

şi totodată parte din tine să spui

că rămâi să cerşeşti depănarea amintirii

trebuie să rup liniştea asta de mijloc

să-i ordon să-şi cumpere gură

nimic nu e nostim

când creşti...

poate doar cele o mie de suflete care cer un acont

***

adam nu va cunoaşte niciodată cum e să fii copil.

Trebuie să plouă

A plouat în ziua în care ai plecat

nici mai mult nici mai puţin

trei picături pe minut

cu graţia apelor ce-şi fac drum în piatră...

***

sunt semne că se schimbă vremea

ploile vor înceta,

planurile lumii trebuie să fie zădărnicite

treptat

altfel te vei întoarce...

m-am aşezat pe-o risipă

adevărul e, prietenul meu,

că inimile mele nu te mai ştiu

palmă peste palmă,

acum când bate de noapte

între umeri ţi se-adăposteau odinioară paşii

şi şopteau: palmă peste palmă

cuget peste cuget

***

Ce scurgere impetuoasă de adaos

trebuie să plouă

altfel te vei întoarce...

Treapta a doua-uitarea

Ne-om reîntâlni, dacă ai vrea

dacă dezmierdare ţi-e suflul

dacă atunci când calci peste ape

tu ţi-aminteşti de mine...

ne-om reîntâlni cândva

mai bătrâni, mai nostalgici, mai storşi de cuvinte

cu inimi aţâţate de vreme, cu mâini încărunţite de brazde

cu cerneală violet la capul patului

ca doi amanţi întârziaţi, ca doi copii cu dulciuri la sân...

vor striga după noi amintirile vremii

mamele învechite chemându-ne-acas’

ne-om reîntâlni cândva, odată

cu mii de urgii în spinare

şi riduri nutrite de ploaie

cu colţurile gurii încă deschise a visare

cu tinereţea ca-n basme păstrată.

Ne-om reîntâlni, şi nu vom cunoaşte

ce suntem, ce-am fost

ce este, ce vine

şi nu vom cunoaşte nicicând, niciodată

ce suntem, ce-am fost

ce este, ce vine...

Bucegi 2010:)

Treapta întâi- fuga

Spuneţi-i nostalgiei

strigaţi-le inimilor dialectice,

dramaturgilor rataţi,

oamenilor care îşi beau poemele,

că voi...

că voi încă vă iubiţi.

Ard tâmplele inferului

însă oamenii încă se iubesc

ce gol aşterne tăcerea în oase nătânge

ce gol...

strigaţi nebuniei să vă lase buzele în pace.

v-ajunge târziul din urmă

ştergându-se pe preşul dragostei voastre

cu flux de zdrobire-ntre palme

cu anomalii fluşturatice

parcă dezlipite din opere ecvestre

ce gol...

ce aşternut cald de promisiuni ispitite

nu daţi frâu liber conştiinţei

în dragoste să nu gândiţi

să fiţi nebuni,

uşori.

ce gol...

ce gol între dragostea asta mare şi vâltoarea banală

a mediocrităţii,

a adjectivelor spasmodice ce descriu obişnuinţa

ce gol zace-ntre inimi şi moarte.

Să ardă tâmplele infernului

iar voi să vă iubiţi,

să vă iubiţi până-n măduva oaselor

dinamic,

plin...

Vom păstra o linişte, o amintire şi-un somn

Vom păstra o linişte, o amintire şi-un somn

neantul e mai raţional decât inima mea

acum când iubirea mă răscumpără

când îngerii-mi sunt aşezaţi în plutoane

renegând existenţa ta pe pământ.

vom păstra o linişte, o amintire şi-un somn

la al miilea ceas din noapte

când trebuie încă să adâncim mistere

acum, în faţa ultimului sărut al epocilor noastre.

Povesteşte, povesteşte-mi iar cum era înainte de lume

când  braţele noastre se căutau metaforic

atingându-se crepuscular

într-o împreunare de imensă, neajutată iubire

scăldându-ne inimile în cupe tulburătoare de vin şi amor

povesteşte-mi, pentru ultima oară, cum era dragostea ta pentru mine

cum ne era viaţa, destinul

în faţa uimitoarelor dezvăluiri ale iubirii.

Spune-mi, spune-mi cu patimă

că nu-mi vei uita mâinile, chipul, numele

spune-mi că vom păstra întotdeauna

o linişte, o amintire şi-un somn.

Am vândut poezie

Am mers prea departe

prea departe cu toată nebunia asta de cuvinte

înşirate, sugrumate, lipsite de mine...

am mers prea departe cu dragostea mea pentru tine

am făcut un demers intelectual înspre sărăcie

înspre mizerie,

crudă mizerie.

Uită-te la noi...

în această inexistenţă înşirată metodic

de muze,

de zei,

de dragoste care nu există...

pacea-mi bate a nelinişte, a moarte

crudă moarte

am mers prea departe cu portativele inadecvării mele

ca o vânzătoare amatoare de poezie.

O vânzătoare amatoare de poezie...

Primelor mele iubiri le-aş spune că am fost nătângă...

  

Sentimental vorbind,

dragostea trebuie simţită întotdeauna

într-un ritm febril de Allegro appassionato,

prietenia într-o virtuoasă înfrânare de Allegretto grazioso ,

iar ura într-o calmă resemnare de Adagio.

Dacă nu m-aş fi născut femeie,

moartea ar fi avut pentru tine

un dublu înţeles,

legat între paranteze.

Iubirea ta pentru trupuri

s-ar fi rezumat atunci

la desfrâul picturilor murale.

Dacă nu m-aş fi născut femeie

nudurile pictate seara târziu

s-ar fi transformat în cenuşa sufletelor

transfigurate de dragoste carnală.

...dacă nu m-aş fi născut într-un minuţios si detaliat ritm de Largo

tu n-ai fi cunoscut muzica...