"Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucaţică de viaţă... N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau barbat spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.
Doamne dacă aş avea inima, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, şi un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii."

Înalt eu glas, dar jos ramâne gândul
La cer n-ajunge fara gând, cuvântul...

What is that?

Nu am mai vorbit de mult cu tata... nu am mai vorbit de mult cu mine. Oare e posibil ca un singur clip să te facă să schimbi ceva în legătură cu asta? ...just enjoy!!!

Bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa!

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară, trupul şi sufletul meu sunt începutul unui mare cântec şi tremurul mâinii care-l caută. Anii tinereţii mele au sunat a cântec...dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână...şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear.

Londra e Londra...veche, nouă, plină de parfum şi cântece la chitară. Dar Praga...Praga e exact ceea ce Londra n-ar putea fi niciodată. Praga e din cap până în picioare o mare şi uriaşă clădire, cu arcade proeminente şi întortocheate, dură si sensibilă, frântă sub delicateţea cărămăzilor bronzate sub lună. Fugiţi în Praga!!!

Pe harfa răsturnată a ierburilor tale, Vară...

Să spunem că Londra este exact ceea ce îi trebuie unui cosmogonic epigramatic baricadat între patru pereţi măzgăliţi sau între două foi siropoase, care pe lângă faptul că se străduieşte inutil să devină un antropofag al cuvintelor, rămâne mai mereu în urma minţilor eminente şi revoltător de sincere, încadrându-se mereu în al 8-lea compartiment al infernului lui Dante. Londra, în toată spledoarea cromatică sau grasicală de care dă dovadă în spaţiile sub-scrise mai jos, se dovedeşte a fi exact acea gaură neagră care îndeamnă la evadare. Fugiţi în Londra!!!

Caut tăcerea nopţii ca să plâng...