Dacă mi-ai da o acadea ţi-aş spune că e cel mai frumos cadou, dacă mi-ai spune că sunt frumoasă, ţi-aş spune că nu vorbesc cu mincinoşi!

Am observat că oricât de mult ai urî un lucru el devine interesant o dată ce altuia i de pare fascinant. Am observat că îţi schimbi părerea si principiul aşa cum schimbi lenjeria de pat. Că lucrurile cu adevărat urâte sunt frumoase, că invidia e o trăsătură dominantă de caracter, că minciuna reprezintă doar o vorbă neadevărată. Am observat că oricât de mult ai creşte rămâi tot mic, oricât de departe ai pleca, tot acasă e cel mai bine, că singura bucurie cu adevărat completă e reciprocitatea, într-o relaţie, că oricât de multe persoane ai iubi, una iţi rămâne cu adevărat în minte. Am observat că nimeni nu ascultă muzică de calitate, că nimeni nu este de calitate. Am observat că rock-ul rămâne rock orice ai face, că prietenii se schimbă şi pleacă fără să te anunţe. Că părinţii sunt şi vor rămâne întotdeauna persoane care ţin discursuri interminabile de parcă ar candida la preşedenţie, că fraţii întotdeauna vor ceea ce vrei şi tu.;că singurul care tace şi îngite tot ce-i dai e hamsterul după bibliotecă şi că singurul care vrea afară în cele mai nepotrivite momente e propriul căţelul. Am observat că deşi bărbaţii se trag din femei, au grijă să nu o arate niciodată, că singura meserie cu adevărat frumoasă e un somn lung, că fetiţele sunt mai deştepte decât băieţeii. Am observat că lumea nu o să stea în loc dacă eu îi cer asta, că soarele o să fie veşnic galben şi luna argintie. Am observat că oricât de mult aş dormi tot îmi e somn, că oricât de mult aş învăţa tot nu ştiu nimic. Că ziua nu e egală cu noaptea, că cerul se reflectă şi în noroi. Că atunci când urlu nu mă aude nimeni, dar când ţip sunt pedepsită. Am observat că poţi trece uşor peste orice pedeapsă dacă ai considerat că nu ai primit-o, că adevăratele minuni într-adevăr există.

*()*

Sunt omul confuziilor absolute, sunt omul pus mereu în postura de a nu ştii ce să aleagă. Sunt omul care simte prea mult, care ştie că infinitul lui e limitat şi totuşi nu acceptă asta.Mă gândesc la o multitudine de lucruri pe care normalitatea nu le acceptă. Mintea mea e plină de toate sentimentele posibile. Îmi dau seama că nu voi ajunge niciodată să fac tot ce mi-am propus pentru o zi. Vreau să fiu prea mult şi totuşi sunt atât de puţin. Deseori mă văd în postura de a rezolva întrebările complicate ale vieţii...şi eu?
Încă nu pot să înţeleg cum de sufletul meu nu s-a spart până acum. Zace în mine atâta contradicţie şi haos...maruntaiele mele sufleteşti încă nu s-au materializat în ceea ce numim „dragoste” sau „ură”, mintea mea încă nu şi-a adunat laolaltă toţi adepţii. Sunt un om al efuziunii negative, al adevărului neavenit, al antonimiilor acceptate. Joacă în mine, într-o stare totală de frenezie, un haos al fiinţei nestatornice. Şi atât...

Decembre

Pe spatele meu stelele încrusatează din gene
E o chestiune de cer şi pământ, acum
E o chestiune de orhidei şi-nstelare.
E cam şi cum ai încerca,
din planul existenţei tale
sa rupi doi ochi şi o coastă.
Paralelismul buzelor tale
crapă în nemărginita lor apropiere de cer, de moarte, de mine.
Miroase a noapte, a iarnă, a ger…
E mirosul celor o mie de cuvinte rămase între crăpăturile buzei de sus
şi limita pământeană a inferiorităţii celor mici.
Iubirea ta e totuşi atât de departe.
Spatele meu e uliţa copilăriei tale
e amintirea unui decembre distilat si grăbit
în care care mâinile tale joacă frenetic jocul cu o mie de abnegaţii
ale pietismului magnetic care se lipeşte de coapsa mea
şi strigă împreună despărţind ora ,
mă întreb, oare Satanei i-a părut vreodată rău
că a plecat de lângă Dumnezeu?
Nu pot să-mi dau seama când te-ai dezlipit,
când elementele tale, toate, au stat împreună şi s-au scârbit reciproc...

Ecce homo!
Demarajul agnostic către care tind palmele tale
devine idealul interşanjabil către care colecţia din mine işi
doreşte să ajungă cu preţul nemuririi.
Daca ai putea să mă disloci, cumva, de la mijloc în jos
astfel încât talpele degetelor mele să se lipească de norii de sus
iar tâmpla să-mi fie pământ,atunci
poate aş reuşi ca proptea să mi te pun pe tine.

Crepuscular ţi-e gândul
ajungi într-o stare de paupertate sentimentală
în care toate gândurile ţi se par digerabile
omule, omule, nu poţi trăi lipsit de tine...

de fiecare dată când te citesc devii indescifrabil
atunci când te aud citit
te dezvălui ca o femeie în faţa dragostei
eşti marmură şi ploaie
nu pot să-ţi ating cu genele inima
să râzi gâdilat de soartă.

făceai tablouri proaste
nu-nţelegeai adevărata semnificaţiei a nudurilor sentimentale
a nudurilor betonate şi dihotomice.
Trebuie doar să te simt, mi-ai spus,
atingându-mi uşor pleoapele
ai aşteptat apoi...

când am murit, am înţeles mai înainte de toate
că voi putea supravieţui acestui fapt
când ai murit tu, însă, am înţeles cu adevărat
că moartea împlineşte uşor tragedia veacurilor.
Omule, omule...dacă doar ai putea să mă simţi
dacă doar ai putea să vezi cum nemărginita cale
dintre cunoaşterea absolută şi constituirea ştiinţelor
se presează în mii de riduri numai ca să ne lase pe noi
să simţim dragostea...

regretabila femeie cu coaste de fier şi iubire de doamnă
apare nestingherită
într-un decembre târziu
îţi arată cum se face dragoste fără suflet
cum nuanţele părului tău capătă unduiri castanii,
amintirile sunt ca oglinzile
odată sparte nu le mai poţi lipi
stai tolănit lângă ea si te gândeşti cum se poate face dragoste fără suflet

Trebuie doar ca eu să mă micşorez şi tu să creşti.

Negru Alb

"Imi place fotografia alb negru pentru ca te face sa te gandesti. Esti obligat sa inlocuiesti culorile cu altceva."

Da...sunt un vânzător de sticle goale, merg pe zgârieturile mele ca pe un trotuar populat cu cenuşă. Am plămânii murdari de pământ şi delir, am o impresionantă colecţie de sentimente presate. Nu cunosc decât două persoane şi nu mă cunoaşte nimeni. Mănânc numai minciuni şi promisiuni care nu se adeveresc niciodată. Fumez, fumez, fumez; şi toată lumea mă strigă “Omul”.
Tot ce a fost mai frumos am experimentat. Tot ce a fost mai urât am trăit. Da...mă droghez cu stări frenetice şi cu extaz, îmi injectez în vene lichide diforme ale durerii toxice. Delir? Fericire? Dacă ar fi fost lipsite de obişnuitul sevraj al trupurilor încălzite, atunci aş putea să spun că morfina e dulceaţă.
Lumea mi-a fost dată, decorul meu a fost creat special pentru mine...de ce l-am rupt, de ce l-am modificat?
Şi totul era atât de perfect, atât de neted...da...ajung să cred că omul e menit să facă schimbări, chiar dacă asta înseamnă să se modifice. M-am născut fără să ştiu de ce, dar o să mor ştiind. Am trăit fără să mă gândesc cum am să plec de aici, şi o să plec fără să ştiu cum am trăit. Am avut multe întrebări, multe răspunsuri. Am iubit, am urât, am îmbrăţişat. Am uitat, am iertat şi iar mi-am adus aminte. Am scris, am şters, am făcut promisiuni şi le-am încălcat. Aşa că vă scriu asta, ca să ştiţi că acum nu mai glumesc, nu mă mai joc cu voi. Acum a venit vremea să pot să plec. O să învăţ iar să merg, să iubesc, să îmbrăţişez, să am prieteni.
Nu mai am nicio colecţie de urme vechi, nicio autostradă a venelor încâlcite. Nu mai vorbesc cu oameni care îmi spun că fericirea trebuie atinsă indiferent de mijloace.

Mai aveam inca 999 de poze...dar cred ca ziua de azi se poate rezuma la cele cateva expuse mai sus, iar ca sa ii fac cat de cat o descriere as putea sa spun: rosu, colanti, pantaloni scurti, cipsuri si o booooxa.

E doar o chestiune de cer si pamant. Totul tine de cum sa treci prin fiinta fara sa te uzi. Daca discutam despre limite devine o problema de tarana, dar daca ne reintoarcem la posibilitatea de a le dezintegra ne integram brusc intr-o chestiune a cenotafurilor divine...si pana la urma de ce nu am face-o? A vorbi despre fiinta ta si cu precadere despre sufletul tau fara a-l cunoaste si fara a incerca sa-i intelegi ecuatia ar trebui sa-ti incrusteze oarecum viata. A vorbi insa despre aceasta cu siguranta ca nu le vei intelege niciodata pe deplin aduce putin cu propria cunoastere, sau macar cu un inceput bun. Un sfat gratuit? Uneori merita sa te si uzi...

.........

Cam zece mii de clipe care au trecut de cand am zis ca ma opresc…si de data asta definitiv. Ok…am dat gres, si am facut-o in cel mai josnic mod cu putinta. Josnic pentru mine, pentru sufletul meu. La sfarsit promit ca o sa imi cer sincere scuze fata de persoana mea labila si insuficient de capabila sa-si tina promisiunile. Revin : “O, inima,ce-nseamna mari de sange?”.
Ce am mai facut de data asta? Am sabotat iubirea.
Ai simtit vreodata ca viata ta limitata apare pentru o singura fractiune de secunda reamenajata in franturi de linii si versuri de melodie sparta? Ai simtit vreodata ca oricine ti-ar spune ca iubirea aia nu e pentru tine si ca nu faci decat sa iti storci sufletul si sa il pui la loc in fiecare dimineata la ora 8:00,e un total dobitoc? Ai simtit vreodata ca faţa ta capata valente semnificative ale mastilor lui?....ai sabotat vreodata iubirea?

1 decembrie:D